Căsătoria în literatura pastristică a secolului al II-lea

Familia, un subiect atât de dezbătut în contemporaneitate, își are originile încă de la Facerea lumii, ilustrând un parcurs stabil până în zilele noastre, deci păstrându-și forma inițială.

Deși astăzi ne confruntăm cu deformarea sensusului acesteia, legătura dintre bărbat și femeie are temeiuri puternice, stabilită fiind după norme indestructibile, a cător matrice s-a dezvăluit încă de la începuturile creștinismului.

Secolul al II-lea marchează o perioadă elementară și decisivă din istoria creștinismului din cauza ereziilor ivite în sânul Bisericii, care au tulburat liniștea acesteia. Apologeții au reușit, prin scrierile lor, să evidențieze superioritatea creștinismului în fața religiilor păgâne, tratând diverse teme legate de aspecte dogmatice, practice, ritualice, dar și de căsătorie și familie. Astfel, prin tratatele lor despre credința creștină, contemporanii pot reconstitui imaginea familiei din primele veacuri creștine.

Pornind de la premisa că îndemnurile Sfinților Părinți, universal-valabile în spațiul creștin, erau îndeplinite de adepții noii religii, voi reconfigura, în rândurile de mai jos, imaginea familiei din secolul al doilea patristic.

Unul dintre apologeții care amintește despre căsătorie și virtuțile cultivate în aceasta este Sfântul Clement Romanul. Din scrierile sale, se remarcă atitudinea de desconsiderare a adulterului, motivând apartenența omului la sfințenie: „Așadar, pentru că suntem parte sfântă, să facem fapte de sfințenie, fugind de clevetiri, de legături spurcate și necurate, de beții, de răzvrătiri, de pofte urâte, de adulterul cel necurat și de ticăloasa mânie.” Sfântul Clement evidențiază frumusețea dragostei și forma ei primordială, regăsită în interiorul familiei: „Dragostea ne lipește de Dumnezeu, dragostea nu face desbinare, dragostea le face pe toate în înțelegere, în dragoste s-au desăvârșit toți aleșii lui Dumnezeu, fără dragoste nimic nu este bineplăcut lui Dumnezeu..Vedeți iubiților, cât de mare și minunată este dragostea?..”

În cea de-a doua epistolă, scrierea se concentrează și în jurul ideii de dragoste jertfelnică, după modelul Hristos care a iubit biserica până la sacrificiu. În această comuniune, păcatul este exclus iar dragostea duce spre mântuire: „Nu cred că știți că Biserica vie este <<trupul lui Hristos>>(Efeseni 1,23) că spune Scriptura << A făcut Dumnezeu pe om bărbat și femeie>> (Facere 1,27); bărbatul este Hristos iar femeia este Biserica.(...) Păstrați trupul ca să vă împărășiți cu Duhul. Dacă spunem că trupul este Biserică, iar Duhul este Hristos, urmează că cel care a batjocorit trupul, a batjocorit Biserica.”

Așadar, Sfântul Clement se axeză pe întărirea moral-religioasă a creștinilor căsătoriți, încurajându-i să practice virtutea, care îi conduce spre mântuire, înțelegând sensul deplin al dragostei.

Și Sfântul Ignatie Teoforul cuprinde, în epistolele sale, o serie de sfaturi folositoare familiilor și privitoare la căsătorie. În primul rând, acesta concentrează viața de familie în jurul fidelității și al sincerității unuia față de celălalt: „să nu vă înșelați, frații mei, cei care strică casele nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.”

Acesta cinstește căsătoria datorită statutului ei aparte. Sfinții Părinți păstrau legătura cu casele pe care le întălneau în activitatea pastoral-misionară. Văduvia este percepută ca un mod de viață sfințitor, restabilind statutul de fecioară al femeii: „Îmbrățișez casele fraților mei, împreună cu soțiile lor și copiii și pe fecioarele cele numite văduve. Îmbrățișez casa Taviei și îi doresc să fie tare în credință și în dragostea trupească și sufletească.”