Casatorie, Familie, Monahism

Despre căsătorie

La toate popoarele căsătoria a fost un act religios aşezat sub invocarea Dumnezeirii. Iubirea însăşi este cea mai religioasă dintre sentimente şi cu atât mai mult consfinţirea ei prin legământul de statornicie înaintea lui Dumnezeu.

Femeia şi bărbatul sunt unul pentru altul sunt întâlnirea lor voită, ca să răspundâ celor trei chemări: ,,a sufletului spre desăvârşirea persoanelor lor, a inimii spre întâlnirea şi uşurarea noilor poveri, a trupurilor spre naşterea de prunci, se numeşte căsătorie”. Este un <<contract>> spre a realiza, după legile firii, dubla fecunditate, cea spirituală şi cea trupească. Căsătoria este actul creator al unei tovărăşii de viaţă cu menirea să nu piară niciodată. Prin esenţa sa căsătoria este un act prin care soţii se depăşesc, se întrec pe sine, crează o lume nouă din tainele vieţii, cel mai religios din toate acţiunile personale, cel mai biologic din manifestările sufleteşti cel mai antiegoist din toate bucuriile şi plăcerile omeneşti.

Când Dumnezeu i-a binecuvântat pe Adam şi pe Eva ,,S-a odihnit.” De atunci ei aveau să înceapă misiunea lor: să copieze faptele lui Dumnezeu, pentru că ei înşişi erau o copie a firii dumnezeieşti, aveau să înalţe viaţa dăruită şi să sporească viaţa omenească. Ei deveneau creatori după chipul şi asemănarea lui Creatorului lor, legaţi cu legătură sufletească şi trupească şi consacraţi misiunii de a înălţa şi de a înmulţi viaţa. Aşa se arată prima căsătorie la care nuni au fost conştiinţele lor, iar ca Arhiereu binecuvântător Însuşi Dumnezeu.

De atunci soţii se leagă liberi şi iubitori în căsătorie, doi delegaţi ai lui Dumnezeu, ca, în numele Lui şi prin puterea Lui, să continue a reedita creaţia omului, căci Domnul i-a înzestrat cu puterea, procreativă şi opreşte cu asprime ca această putere dătătoare de viaţă să fie obiectul exclusiv al unor socoteli mârşave, egoiste şi aducătoare de moarte.

Menirea iubirii este unirea; menirea unirii este colaborarea spre fecunditate, menirea fecundităţii este mărirea lui Dumnezeu. Acesta este planul Creatorului pe care trebuie să-l aducă la îndeplinire soţii în căsătorie. Bărbatul şi femeia sunt liberi să se căsătorească, sunt liberi să se însoţească cu cine vor, dar nu sunt liberi să schimbe natura căsătoriei. Odată ce omul este căsătorit, este supus proprietăţilor esenţiale ale căsătoriei şi legilor stabilite de Dumnezeu. De la Dumnezeu vine întemeierea căsătoriei, scopul, legile şi foloasele ei; de oameni atârnă întemeierea fiecărei căsătorii particulare, unită cu obligaţiile şi binefacerile hotărâte de Dumnezeu şi bazate pe oferirea persoanei proprii celeilalte pentru tot timpul vieţii.

Viaţa morală în cadrul căsătoriei

Căsătoria şi crearea familiei este pasul religios, moral oficial şi social prin care te legi să te depăşeşti pe tine ca individ şi, deci, să te consacri, nu egoismului, ci unui devotament cu urmări pline de mister şi de rosturi mari.

Însuşirile fiinţiale ale căsătoriei sunt unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei este înmulţirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, înfrânarea trupească şi îndeosebi stabilirea unei stări desăvârşite în dragostea dintre soţi, ca să împlinească reciproc, transmiţând unul altuia calităţile şi darurile care sunt proprii fiecăruia.

Orice taină este o transcedere a separării unuia de alţii şi alienării. În cazul căsătoriei, fiecare persoană, fiecare dintre soţi este chemat să devină conştient de prezenţa divină a celuilalt. Temeiul oricărei relaţii sacramentale este faptul că bărbatul şi femeia îşi sunt complementari: există o reciprocitate a dăruirii şi primirii, o întâlnire a reciprocităţii.