Cauzele Marei Schisme

I. Introducere

Începând din a doua jumătate a secolului al IX-lea,s-a ajuns la unele neînţelegeri dogmatice, cultice şi canonice, între Biserica Răsăritului şi Biserica Apusu¬lui.

Aceste neînţelegeri erau mai vechi şi au fost semnalate încă de la Sinodul II Trulan sau Quinisext, de la Constantinopol, din 691 -692, în cele 102 canoane.

Ele au contribuit, împreună cu unele cauze politice, la regretabila ruptură dintre cele două Biserici, cunoscută sub numele de schisma cea mare din 16 iulie 1054.

Prima fază a schismei s-a deslăşurat în a doua jumătate a secolului al IX-lea, iar a doua ei fază s-a consumat la 16 iulie 1054, la Constantinopol.

Vina schismei şi-o aruncă reciproc grecii şi latinii (apusenii), Grecii o atribuie novaţiilor latine, iar latinii o atribuie separatisnului şi orgoliului grecesc.

Acest lucru a demonstrat că Marea Schismă a fost un eveniment complex cu implicaţii politice şi religioase majore, care n-a putut fi depăşit nici până astăzi.

În realitate, cauzele şi antecedentele dezbinării Bisericilor din secolele IX-XI, sunt de ordin mult mai profund şi serios. Ele sunt de ordin politico-religios si se pot urmări încă din secolul al III-lca.

II. Schisma de la 1054 sau „Marea Schismă"

Tragicul eveniment de la 16 iulie 1054 a marcat istoria şi viaţa Bisericii de aproape o mie de ani. Din păcate, încercările ulterioare de a elimina starea de schismă şi a reface unitatea bisericească dintre Răsărit şi Apus s-au soldat cu eşec. Reproşurile reli¬gioase şi-au găsit loc atât înainte, cât şi după consumarea schismei.

Denumiri ca: „Schisma fotiană", „Schisma bi¬zantină", „Schisma orientală", „Schisma greacă", „Schisma lui Mihail Cerularie" etc. date de unii teologi catolici moderni (Fr. Dvornik, M. Jujie, S. Runciman, J. Bousquet, J. Hergen-roţher, V. Grumel), arată că Apusul încearcă să arunce întreaga responsabilitate asupra Răsăritului. Chiar dacă există şi la unii teologi ortodocşi expresii incriminatoare la adresa Apusului ca „Papalitatea schismatică" (Wl. Guettee) sau „Schisma Bi¬sericii Romane" (I. Karmiris), schisma a fost privită în Răsărit ca rezultat al unei înstrăinări reciproce şi învrăjbiri crescânde între reprezentanţii creştinismului oriental şi al celui occiden¬tal, manifestate în special prin atitudinea patriarhilor de la Con-stantinopol şi a papilor de la Roma, puse în practică brusc şi chiar violent pe fondul unor ambiţii reciproce .

III. Cauzele schismei

a) Sub aspect politic, o primă evidenţiere a diferenţelor dintre Răsărit şi Apus s-a făcut la sfârşitul secolului al III-lea. Îm¬păratul Diocleţian (184-305), împărţind imensul Imperiu Roman în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus, făcea să se înţeleagă că este o lume orientală şi una occidentală diferită ca mentalităţi.

Deşi Diocleţian ca protoaugust îşi stabilise reşedinţa la Nicomidia, Roma continua să joace rolul de capitală a imperiului. Abia la 11 mai 330, când împăratul Constantin cel Mare (306-337) inaugura oraşul Constantinopol ca noua capitală a imperiului, Roma pierdea din importanţa ei politică, rămânând izolată şi vulnerabilă năvălirilor popoarelor migratoare, în timp ce „Roma cea nouă" se bucura de atenţie şi protecţie deosebită.

Împărţirea făcută de împăratul Teodosie cel Mare (379-395) în anul 395, între fiii săi, Arcadie (395-408) şi Honoriu (395-423) a evidenţiat o nouă delimitare politică între Orient şi Occident, crescând rivalitatea dintre Constantinopol şi Roma. Rolul po¬litic al Romei a cunoscut o puternică degradare în urma că¬derii Imperiului Roman de Apus în anul 476 sub ocupaţia lui Odoacru, regele tribului germanic al herulilor. Astfel, Impe¬riul Roman de Răsărit, numit din secolul al VIII-lea „Imperiul Bizantin", era considerat continuatorul legitim al fostului Imperiu Roman, ceea ce accentua şi mai mult resentimentele apusenilor faţă de răsăriţeni.