Extras din referat
Adeptii Calvinismului s-au reunit în Olanda la Dort, în 1618. Acolo au formulat ceea ce numim acum ‘cele cinci puncte ale Calvinismului’. Ele se bazeazã pe niste afirmatii izolate si uneori gresit traduse ale Sf. Pavel, luate din contextul Scripturii si din contextul interpretãrii Sfintei Traditii strãvechi: Romani 5. 10, 2 Corinteni 5.18-19, Efeseni 2. 15-16, Coloseni 1.21-22, Romani 3.24-25. Cele cinci puncte se bazeazã de asemenea pe scrierile timpurii ale Sf. Augustin despre predestinare, multe dintre ele renegate sau clarificate ulterior. Dar mai cu seamã cei care au prezidat Consilul de la Dort au avut în vedere teoriile teologice reductioniste si chiar deconstructiviste ale lui Jean Calvin, atunci când si-a formulat noua ‘Suma teologicã’ Protestantã.
Autorii celor cinci puncte s-au inspirat din spiritul scolasticismului medieval, reducând relatia lui Dumnezeu cu omul, mântuirea, creatia si Întruparea lui Hristos la cinci formule teologice simplificate, rationaliste, sãrãcite de orice sens liturgic, sacramental. La fel cum primii Reformatori si-au golit bisericile de imagini, si au atentat la Canonul Noului Testament, la Dort taina mântuirii, a relatiei lui Dumnezeu cu omenirea a fost sãrãcitã si ‘clarificatã’. La Dort Protestantismul a dat lovitura de gratie spiritului Bisericii istorice. Dumnezeul tainic, iubitor, care doreste ca toti oamenii sã fie mântuiti, a ajuns, în mâinile Reformatorilor, o vagã amintire.
Ironia face ca ‘Dumnezeul’ inventat de Calvinsti a fost de asemena redus la impotentã în timp ce, teoretic, era prezentat ca monstruos de omnipotent. ‘Dumnezeul’ calvinist a fost un fel de zeu-computer, undeva în ceruri, care în mod arbitrar îi mântuia pe unii, în timp ce pe altii îi blestema, un fenomen augustinian irational la fel de imprevizibil si de indiferent ca un incendiu de pãdure.
‘Dumnezeul’ Calvinismului a apãrut, inexplicabil, la fel de necrutãtor ca majoritatea oamenilor.
Cele cinci puncte erau:
1. Totala neputintã sau Totala depravare
Pãcãtosul este mort, orb si surd la lucrurile Domnului. Vointa sa nu este liberã; omul pãcãtos nu poate deosebi binele de rãu. Astfel cã omul nu poate niciodatã sã aleagã sã-L iubeascã pe Dumnezeu sau sã facã binele. Credinta omului nu îl ajutã la mântuire; este darul lui Dumnezeu dat celor pe care El i-a ales spre mântuire. Si e normal sã fie asa, de vreme ce, dupã cãdere, omul a decãzut complet, si-a pierdut liberul arbitru si a devenit total depravat.
2. Alegerea neconditionatã
Dumnezeu a ales, înainte de facerea lumii si prin vointa Sa suveranã, pe unii spre mântuire. Alegerea Sa potrivit cãreia unii pãcãtosi vor fi salvati nu se bazeazã pe nici un criteriu ce poate fi cunoscut prin mijloace omenesti. El nici mãcar nu alege sã-i mântuiascã pe aceia despre care stia dinainte cã Îl vor iubi si asculta. Alegerea, asadar, nu este determinatã sau conditionatã de faptele omului. Dimpotrivã, Dumnezeu dã credintã celor pe care îi alege. Alegerea de cãtre Dumnezeu a pãcãtosului, nu alegerea pãcãtosului de a-L urma pe Hristos, este singura cauzã a mântuirii. Aceasta trebuie sã fie asa de vreme ce omenirea nu poate sã aleagã, vointa si intelectul fiindu-i profund depravate.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Cele Cinci Puncte ale Calvinismului.doc