Cinstirea Sfintei Cruci și Sfintelor Moaște

I. Temeiuri dogmatice ale cinstirii sfintelor moaşte

Omul a fost creat spre a locui veşnic alături de Dumnezeu întru Împărăţia Sa. Şi doar păcatul primilor oameni a făcut ca aceast deziderat să fie umbrit, dar nu total anulat. Posibilitatea de a reveni la starea cea dintâi s-a păstrat, datorită jertfei Domnului Iisus Hristos şi a fost dăruită întregii lumi, fiecare urmând a o căpăta sau a o pierde în funcţie de modul în care înţelege să-şi dăruiască vieţuirea sa pe pământ lui Dumnezeu.

Sfinţii printr-o perfectă conlucrare cu harul dumnezeiesc au reuşit îndumnezeirea, despătimirea, scăparea de sub robia păcatului şi a stricăciunii, ei au trăit plenar acea imitatio Christi, după modelul Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 11,1), suferind de cele mai multe ori chiar martiriul (Evr. 11,35-38).

Când Domnul Iisus Hristos sălăsluieşte, prin credinţă, în inima omului, El revarsă în trupul acestuia, curaţit şi sfinţit printr-o nouă legatură cu Dumnezeu, puterea învierii Sale, care biruie şi pătrunde fiinţa întreagă: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3,27), ne învaţă Sfântul Apostol Pavel. Mărturii în lume ale prezenţei lui Hristos, care Şi-a înscris cu mărire numele în sfinţii Săi, moaştele sunt, deopotrivă, dovezi ale nemuririi sufletului şi prefiguraţii ale vieţii veşnice.

Puterea Domnului Hristos este nebiruită, iar acolo unde „locuieşte puterea lui Hristos” (II Cor. 12,9) sau în cei „care sunt ai lui Hristos Iisus” (Gal. 5,24) ea împărtăşeşte nestricăciunea chiar şi trupurilor „adormite”.

Este o intervenţie divină care se săvârşeşte cu scopul de a ne convinge de adevărul păstrarii sufletului între nemurire şi înviere aduse în lume de către Domnul Iisus Hristos.

Aşa cum giulgiul şi mahrama au rămas intacte şi împăturite cu rânduială, tot la fel şi osemintele sfinţilor, veşminte ale sufletelor nemuritoare, în urma desfacerii tainice dintre suflet şi trup, au rămas neputrezite, fără să fie supuse destrămării materiale.

După cum giulgiul şi mahrama Mântuitorului vestesc Învierea, tot la fel şi sfintele moaşte ne garantează învierea noastră viitoare.

Natura trupului explică ea însăşi mortalitatea sa, prin numeroasele acte de disoluţie vizibilă la care trupul se supune în viaţa aceasta şi cărora le urmează o necontenită refacere.

Sufletul însă e dinamism, e principiul personal, e unitate concretă a actelor intenţionale, fără să prezinte nici un semn de descompunere sau de disoluţie, oferind, prin facultăţile sale, o imagine de ceea ce înseamnă reunirea părţilor într-un întreg armonic, cunoscut sub denumirea de persoană. „Persoana, este forma de existenţă unică şi necesară a spiritului” .

Neputrezirea sfintelor moaşte vine astfel să susţină credinţa că există o legatură specială între sufletul sfântului şi osemintele sale, pe care moartea nu o poate distruge, în sensul că sufletul acestuia nu părăseşte cu desavârşire trupul, menţinând totodată în moaşte o putere dumnezeiască, care tot prin suflet lucrează.

Nemurirea sufletului este supravieţuirea lui după desparţirea de trup. Această supravieţuire constă în continuarea vieţii sale proprii, spirituale, în păstrarea facultăţilor superioare, precum şi a sentimentului de răspundere.

Giulgiurile Mântuitorului sau moaştele sfinţilor, care rămân intacte prin moarte, ne demonstrează, analogic că sufletul nu se descompune, în urma desfacerii de trup, dar nici nu se nimiceşte. O forţă simplă şi spirituală cum e sufletul uman, nu poate fi nici divizată şi nici descompusă, decât printr-o acţiune divină. Dumnezeu, însă, ne arată prin neputrezirea sfintelor moaşte, că nu vrea ca sufletul să fie nimicit, ci îl menţine în existenţa în care a fost creat.

Neputrezirea sfintelor moaşte este, deasemenea, o descoperire a nestricăciunii pe care sfinţii o câştigă prin restaurarea lor în frumuseţea dintâi, odată cu dobândirea unei arvune a învierii.

Menţinerea osemintelor sfinţilor în stare de nestricăciune este o făgaduinţă şi o garanţie privitoare la mărirea de care se vor bucura trupurile credincioşilor după înviere.

Manifestarea acestei puteri a învierii e cunoscută credincioşilor mai ales după pogorârea Sfântului Duh, cultul sfintelor moaşte având originea în Biserica primară.

Cu anticipaţie, însă, această putere a aparţinut şi unei „biserici” a Vechiului Testament şi a fost dată în mod proporţional cu revelaţia graduală a Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu.

În urma căderii în păcat, Adam este izgonit din Rai, iar îngerii cu săbii de foc sunt puşi să-i păzeasca intrarea (Fac. 3,24). Faptul păzirii „pomului” semnifică ideea că moartea îl separă pe om de Dumnezeu. Odată însă cu făgăduinţa primită în protoevanghelie, în care este cuprinsă întreaga taină a lui Hristos, primii oameni primesc şi încredinţarea adevărului că nemurirea le aparţine cu anticipaţie, întrucât Domnul „va zdrobi capul şarpelui” (Fac. 3,15).

De această putere s-a bucurat mai întâi, Enoh (Fac. 5,24), apoi Ilie şi Elisei, pentru a fi primită de către Lazăr, pe care îl înviază Domnul Hristos. Prin moartea şi învierea Sa, însă, Mântuitorul se face începătorul unei noi ere, în care apar sfintele moaşte ca prefigurări ale învierii.

Sfintele Moaşte ale sfinţilor sunt obiect de evlavie şi pietate în Biserica Răsăritului. Cinstindu-se rămăşiţele pământeşti ale unui sfânt, se cinsteşte de fapt, persoana sfântului respectiv.

Sfintele Moaşte sunt trupurile, osemintele sfinţilor învredniciţi de Dumnezeu cu darul nestricăciunii şi al facerii de minuni. Menţinerea lor în stare de neputrezire este arvuna viitoarei nestricăciuni a trupurilor întregi după înviere şi după deplina lor îndumnezeire .

În timpul vieţii pământeşti, sfinţii au dobândit plinătatea harului Duhului Sfânt prin mucenicie, nevoinţă, asceză, luptă împotriva patimilor, străduinţa necontenită de a se desprinde de cele pământeşti spre a deveni cetăţeni ai cerului. În aceste trupuri nestricăcioase se menţine puterea dumnezeiască acumulată din vremea când erau unite cu sufletul. Starea de îndumnezeire este mult mai accentuată după trecerea din viaţa pământească, întrucât puterile sufletului şi harul divin din el îşi prelungesc lucrarea în timp.

Esenţa desăvârşirii constă în faptul că sufletul dreptului înaintează, conform Sfântului Apostol Pavel, „din slavă în slavă” (II Cor. 3,18). Pentru Sfântul Grigore de Nissa orice extremitate implică un dincolo, orice limită propune propria sa transcendere. Moaştele sunt astfel o anticipare a trupului deplin pneumatizat de după înviere. Fiind în stare de neputreziciune, trupul sfântului arată că sufletul său personal este în continuare în legătură cu trupul. De aceea cinstirea osemintelor trece la persoana căruia aparţin, căci trupul este lăcaş al Duhului Sfânt, pentru că spune Apostolul „Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş al Duhului Sfânt care locuieşte în voi ?” (I Cor. 6,19).