Colindatul la Români

( Mircea Eliade )

Este o certitudine faptul că toate popoarele, indiferent de zona geografică în care trăiesc şi s-au dezvoltat, au o preocupare comună, aceea de a-şi crea şi tradiţionaliza mijloacele adecvate care să le procure trăiri festive de mare intensitate emoţională şi pentru aceasta au recurs la instituirea unor sărbători şi ceremoniale. Sărbătoarea, ca fapt social, însoţeşte de multă vreme viaţa comunităţilor umane.

În sărbătoare societatea şi individul se recreează reciproc. Timpul sărbătorii rupe pentru o mică perioadă viaţa cotidiană cu tot ce are ea de realizat şi dă posibilitatea comunităţii să se adune şi să reînvie sentimentele pe care le are faţă de ea însăşi. După criteriul raportării la sacru şi profan, sărbătorile pot fi întâlnite la diferite popoare sub formă religioasă şi tradiţional laică. Cel mai răspândit obicei cu ocazia sărbătorilor de iarnă este colindatul. Originea romană a acestui obicei este dezvăluită de însuşi numele lui, derivat din ,, calendae’’, se subînţelege ,,Calendae Ianuarie ’’ care denumea Anul Nou al romanilor .

Obiceiul, practicat odinioară de populaţia romanizată, a fost transmis şi ocupanţilor slavi o dată cu propagarea creştinismului, transmiţătorii neputând fi alţii decât strămoşii romanilor, atât în sudul Dunării, la bulgari, cât şi spre nord, la ucrainenii occidentali, îndeosebi prin românii atestaţi în lanţul Carpaţilor nordici.

După cum constatase B. P. Haşdeu în ,,Curs de filologie comparată”, ,,colinda nu e un slavism la români, ci un romanism la slavi”. Cunoscut este şi faptul că popoarele, asimilând bunuri culturale împrumutate, le aduc transformări conforme cu matca specificului naţional dar , mai cu seamă , contribuie cu noi creaţii originale.

Colindele au încetat de mult a mai fi simple formule tradiţionale cu un anumit scop practic, şi au devenit adevărate texte poetice. Ele sunt un exemplu clasic al felului în care un cântec popular, printr-o evoluţie îndelungată, dintr-o formă de tradiţie magică ajunge la o formă cu adevărat artistică.

Datina colindatului se prezintă astăzi sub cele mai diferite forme la unul şi acelaşi popor şi, fireşte , cu atât mai mult se va deosebi de la popor la popor .

La români , colindul de tip profan este de şase feluri :

I . Colindatul propriu-zis, cel serios, al flăcăilor şi oamenilor în vârstă.

II . Colindatul copiilor, care se deosebeşte cu totul de primul, atât prin colinde, care nu-s decât simple urări scurte, adesea hazlii, cât şi prin lipsa de organizare ce-o aflăm la precedentul .

III . Pluguşorul, colindat cu caracter agrar şi legat exclusiv de Anul Nou.

IV. Umblatul măştilor (Capra, Turca) şi travestirile în moşi şi babe care adesea se ataşează la pluguşor sau la colinde, de obicei de Anul Nou.

V. Vasilca, datină în uz la romii din România, foarte răspândită în trecut, astăzi se pare cu totul stinsă, constă în a umbla, în ajunul Anului Nou, pe la casele gospodarilor cu o tavă pe care se află capul unui porc împodobit cu frunze şi flori, cu panglici şi oglinzi. Cu acest prilej există recitative epice foarte curioase care n-au nimic în comun cu colindele propriu-zise, afară de urările finale şi cererea de daruri.

VI. Sorcova, cu care umblă copiii mici de la 3 la 9 ani, în dimineaţa de Anul Nou, atingând pe gazde cu mlădiţe înmugurite sau chiar înverzite (special păstrate în apa călduţă de la Sf . Andrei începând) sau azi înlocuite cu altele artificiale.

Colindările strict religioase sunt:

I . Steaua. Umblă cu ea copiii în toate zilele Crăciunului sau pe întregul interval al sărbătorilor, până la Bobotează .