Comportament Religios - Extremism Religios

Introducere

Problemele religiei si ale sentimentului religios sunt centrale în societatea contemporană, deoarece fara valori fundamentale omenirea nu poate exista. Forta religiei în general nu consta in faptul ca a „inventat valori”; ea a preluat valorile fundamentale si le-a sanctificat. De aceea, credinciosi sau nu, trebuie sa acceptam aceste valori fundamentale, deoarece ele constituie chiar conditia existentei tuturor societatilor: crestine, musulmane, hinduse etc.; a societatilor neideologice sau a celor ideologice. Ele sunt produsul cel mai înalt al spiritualitatii umane, construit în multe milenii de evolutie.

Obiectul central în cadrul acestei teme îl constituie urmatoarele:

- comportamentul religios;

- extremismul religios;

Religia a avut in evolutia sa istorica sensuri diferite, dupa faptele semnificative din viata societatii. Religia poate insemna principii morale, rituri dar si modul de a gandi si a trai sacrul, propriu unui grup. Sentimentul religios are un caracter dinamic, fiind specific epocii în care traim. Asa cum sfera intelectuala, gandirea umana, a evoluat si evolueaza continuu, nici componenta raţională a sentimentului religios nu ramane statica, la fel ritualurile si modurile de a le trai.

Caracterul „dinamic” al continutului religiilor si al proceselor psihice

determinate nu este pe deplin inteligibil fara contributia sociologiei si psihologiei.

Religia uneste, construieste si fundamenteaza coeziunea sociala, coeziune care pe langa componenta religioasa dispune si de aportul limbii, al traditiei istorice si al atasamentului de un anumit teritoriu.

I. Comportament religios

I.1. Definitii

Religia nu exista fara oameni. Oamenii „reflecta religia”. O reflecta la nivelul „sentimentului religios”. Se începe cu „ritualul” (copilul merge la biserica, invata rugaciuni, se închina). Pornind de la comportament, sentimentul religios isi dobandeste si celelalte doua componente: „obiectul” (divinitatea, valorile cosmogonice) si „trairea”, cea de a treia componenta; daca omul nu traieste afectiv religia, atunci sentimentul nici nu exista – putem avea cunostinte religioase si fara sa fim credinciosi, si putem avea comportamente religioase pur formale.

Durkheim spunea ca religia este “liantul social care a generat liantul comunitatilor”, in timp ce pentru Weber religia constituie “un factor de transformare si progres a societatii”.

Analiza psihologică a fenomenului religios necesita trecerea din planul social, public (societati si comunitati de credinciosi) în planul psihologic (trairea credintei la nivel subiectiv individual). Se are în vedere, asadar, modul in care se manifesta „sacrul” in viata psihică a individului.

Insusirea valorilor religioase incepe, asadar, cu comportamentul religios, cu

ritualul, la care individul asista, il practica si il apreciaza; partea teoretica si „trairile” sunt ulterioare comportamentului relgios.

Religia este credinta in supranatural, sacru sau divin, si codul moral, practicile, valorile si institutiile asociate cu aceasta credinta. In cursul dezvoltarii sale religia a luat un imens numar de forme in diverse culturi sau persoane.

Cuvantul religie vine din limba latina, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la repetarea scripturilor, dupa Cicero) fie din (re-ligio - a lega , a reconecta, a reface legatura cu Dumnezeu). Religia poate fi definită ca “un sistem bazat pe incercarile oamenilor de a explica universul si fenomenele lui naturale, adesea implicand una sau mai multe zeitati sau alte forte supranaturale, sau ca un sistem de cautare a scopului sau intelesului vietii.”

In mod obisnuit, religiile evolueaza din/catre mitologie si au drept caracteristici necesitatea credintei si un mod specific de a gandi si a actiona pe care credinciosii sunt indemnati sa le respecte. Religiile crestine socotesc cuvantul “religie” ca “legatura libera si constientă a omului cu Dumnezeu”

Religia si comportamentul religios sunt dimensiuni ale existentei umane. Ele reprezinta parti componente ale vietii si personalitatii umane. Din toate timpurile omul a simtit nevoia existentei unei „autoritati” divine, superioare pentru a-si explica anumite fapte istorice, naturale, biologice.