Conștiința Eclezială în Perioada Postapostolică

Sfinţii Apostoli îşi încep misiunea de predicatori ai învăţăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după ce au fost întăriţi prin pogorârea Sfântului Duh la Cinzecime. Sfântul Apostol Petru ţine o cuvântare fierbinte în urma căreia „au fost pătrunşi la inimă…, au primit cuvântul lui, s-au botezat; şi în ziua aceea s-au adăugat cam la trei mii de suflete”. Un suflu cald de viaţă nouă îmbrăţişa şi aduna împreună pe cei noi botezaţi, făcându-i una. Aceeaşi rugăciune înălţau lui Dumnezeu, acelaşi Har le întărea şi le primenea inimile, aceeaşi dragoste le unea sufletele. „Şi în fiecare zi, cu stăruinţă şi într-un cuget erau în templu şi frângeau pâinea prin case şi-şi luau hrana cu bucurie şi cu inima nevinovată” şi „toţi cei care credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte”.

Specificul acestei vieţi îl forma unirea inimilor prin dragoste şi stăruinţa de a învăţa şi de a trăi cuvântul Domnului. „Această comunitate era asemănătoare cu o republică îngerească în care nimeni nu zice că ceva e al său”, zice Ioan Gură de Aur.

Prin adunarea bunurilor materiale la un loc şi împărţirea fiecărui creştin cele necesare pentru viaţă dispărea orice dezacord dintre săraci şi bogaţi, ba chiar prin aceasta se înfrăţeau.

Elementul nou însă, al tinerei comunităţi creştine, care făcea specificul unificării şi unităţii ei, era Sfânta Euharistie. Ea nu făcea deosebirea între bărbat, femeie, copii, rasă sau neam; ci pe toţi îi unea laolaltă, sfărâmând barierele egoismului şi ale interesului.

Biserica creştină a crescut şi s-a dezvoltat cu puteri miraculoase trecând cu succes peste piedicile întâlnite în cale de la sfârşitul sec. I şi începutul sec. II, ne aflăm în perioada Părinţilor sau Bărbaţilor apostolici. Bărbaţii apostolici sunt autorii creştini care au cunoscut pe Apostoli, sau au fost discipoli apropiaţi ai acestora.

Scrierile lor sunt: Didahia sau Învăţătura celor 12 Apostoli, al cărei autor este necunoscut; Epistola lui Pseudo-Barnaba; Epistola I către Corinteni, a Sfântului Clement Romanul; 7 Epistole ale Sfântului Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei, care sunt: Către Efeseni, Magnezieni, Tralieni, Romani, Filadelfieni, Smirneni şi către Sfântul Policarp; Epistola către Filipeni a Sf. Policarp, Episcopul Smirnei, Martiriul Sf. Policarp; Păstorul lui Herma, Fragmentele lui Papia şi Scrisoarea către Diognet.

În formă de epistole, scrierile Bărbaţilor apostolici conţineau în majoritatea cazurilor, preocupări pastorale ale conducătorilor Bisericii, în ele aflându-se descrisă viaţa creştină în plină dezvoltare. Bărbaţii apostolici fac legătura între viaţa primară-noutestamentară şi creştinismul generaţiilor următoare.

Viaţa de obşte a creştinilor şi de trăire sfântă de credinţă şi dragoste, ia sfârşit odată cu dărâmarea Ierusalimului de către romani, în anul 70 d. Hr. Cu acest eveniment, creştinii de aici s-au răspândit pretutindeni şi nu este exclus ca acolo unde au mers să fi dus cu ei stilul de viaţă din Ierusalim. Desigur că şi înainte de dărâmarea Ierusalimului se împrăştiase vestea despre trăirea aleasă, în comun, de agapele frăţeşti, de adunările pentru „frângerea pâinii”. Autorul Didahiei ca şi Pseudo-Barnaba îndeamnă pe cel care umblă pe calea vieţii, zicând „Nu fii la luat cu mâinile întinse, iar la dat cu ele strânse. Dacă ai, dă cu propriile tale mâini răscumpărate pentru păcate. Nu sta la îndoială să dai, nici nu murmura când dai…Împarte toate cu fratele tău şi nu zice că sunt ale tale, căci dacă sunteţi părtaşi pe cele nemuritoare, cu mai mult pe cele muritoare”. Iar autorul epistolei către Diognet menţionează cum creştinii „au o masă obştească, dar nu obişnuită” şi că deşi duc aceeaşi viaţă ca şi păgânii cât priveşte îmbrăcămintea, mâncarea şi obiceiurile locului, totuşi se deosebesc fundamental prin „minunata şi uimitoarea rânduială a vieţii lor publice”.

Ceea ce caracterizează însă pe creştinii din perioada Bărbaţilor apostolici, era dorinţa lor de a-şi face cunoscută credinţa lor. Formula de „sunt creştin” întrecea cu mult în măreţie pe aceea de „sunt cetăţean roman”, astfel creştinii nu se sfiau să se descopere că sunt creştini. Fiecare dintre creştini - bărbat sau femeie – era un catehet pentru cei din jurul său. Să ne gândim numai la Sf. Policarp, care a dat cea mai frumoasă dovadă de statornicie în dreapta credinţă şi care răspândea în jurul lui parfumul dulce de blândeţe şi iertare. Era atât de cunoscut încât şi „păgânii vorbeau cu respect de el”.

Tot acum apare Simbolul apostolic într-o formă foarte scurtă, care este un instrument de mare valoare în lucrarea de catehizare, atât pentru misionari cât şi pentru cei ce se botezau. Este cel dintâi catehism al creştinismului.

Comunităţile creştine din vremea Bărbaţilor apostolici erau unite prin Har, fiind grupate în jurul episcopilor. Toate epistolele Sfântului Ignatie sunt pline de îndemnuri pentru credincioşi ca să fie legaţi strâns de ierarhie şi să o urmeze. Se amintesc toate treptele ierarhice: episcopatul, preoţia şi diaconia. Este interesantă comparaţia pe care o face Sfântul Ignatie scriind smirnenilor „Urmaţi toţi episcopului, precum Iisus Hristos Tatălui şi preoţilor ca Apostolilor; iar pe diaconi respectaţi-i ca pe o poruncă a lui Dumnezeu. În afară de episcop, nimeni să nu facă ceva cele ce stau în legătură cu Biserica. Acea Euharistie să fie socotită ca adevărată, care se săvârşeşte în prezenţa episcopului sau a aceluia care primeşte de la el această însărcinare. Oriunde se arată episcopul, acolo să fie mulţimea, după cum acolo unde este Iisus Hristos, acolo este Biserica Universală. În afara episcopului nu este îngăduit nici să botezi, nici să faci agape; ci ceea ce este dovedit de el ca bun, aceasta este bine – plăcut lui Dumnezeu, pentru ca să fie sigur şi tare tot ce se face”.