Convocarea Sinoadelor

In epoca primara a crestinismului purtarea de grija pentru lucrarea bisericeasca o aveau in chip solidar toti membrii Bisericii. Desi fiecare dintre apostoli avea autoritate suficienta pentru a hotara asupra unor neintelegeri ivite in Biserica, totusi "ei se adunau laolalta pentru toate chestiunile mai importante si le rezolvau in comun", astfel ca dupa aceasta practica, succesorii lor, episcopii, au rezolvat toate problemele mai importante adunati laolalta, inca inainte de sfarsitul secolului al II-lea.

Tertulian arata ca in Orient toate Bisericile se adunau in acelasi loc pentru a trata in comun problemele mai importante. Cand aceste probleme amenintau pacea intregii Biserici, la sinod era reprezentata intreaga crestinatate si pentru importanta lor, aceste sinoade au primit denumirea de Sinoade ecumenice.

Sinodul ecumenic "pe de o parte este rezultatul unui sir de acte pregatitoare si cauza altora, urmatoare: pe de alta parte, ca orice eveniment istoric important, este el insusi un fapt complex".

Sinoadele ecumenice sunt orientate universal si actioneaza universal. Biserica in sine este si ecumenica si universala, sinoadele fiind numai un capitol, un aspect sau un instrument al Bisericii.

I. Imprejurarile istorice in care au fost convocate Sinoadele ecumenice.

Se poate spune ca in secolul al IV-lea, cand a fost convocat primul Sinod ecumenic, imperiul forma cadrul geografic al Bisericii. "Misionarismul intindea sfera de influenta si de autoritate a imperiului, ducea prestigiul, ideea si cultura romana dincolo de granite. Inauntru, multimea de popoare cucerite de romani nu putea fi unificata, disciplinata si stapanita mai usor decat intr-o singura credinta religioasa, unica, aceeasi pentru toate, care era cea crestina".

Pentru unitatea si linistea imperiului si a Bisericii, apar din secolul al IV-lea doua mari pericole: barbarii si ereticii care constituiau un element dezident si periculos.

Se observa ca la convocarea Sinoadelor ecumenice au condus cauze religioase, in special, dar si cele nereligioase. Efortul pe care l-au facut imparatii romani de a aduna de pe tot cuprinsul ei episcopi, preoti si diaconi, invatati s. a., precum si hotararea lui Constantin cel Mare (305-337) de a nu astepta terminarea lucrarilor de construire a noii capitale, Constantinopolul, arata ca pe langa motive religioase au existat si interese presante ale imperiului, care au condus la convocarea Sinodului de la Niceea (325) "care nici nu s-a numit pe sine cu acest nume (ecumenic), desi el inaugureaza seria Sinoadelor ecumenice".

Granitele de nord ale Imperiului roman de Rasarit erau grav amenintate de popoarele migratoare, in special de gotii, impotriva carora imparatul Constantin cel Mare a organizat doua campanii, si care, voind sa consolideze o pace trainica in interiorul imperiului, nu precupetea nici un efort. "In vremea aceea, sprijinul cel mai insemnat si nefolosit pana atunci pentru consolidarea interna a imperiului si pentru intarirea apararii lui, il reprezenta Biserica, iar viziunea politica a lui Constantin cel Mare si a sfetnicilor sai in aceasta privinta, s-a dovedit mai mult decat realista".

Desi aveau ca obiectiv problemele religioase, toate Sinoadele ecumenice au fost convocate de catre imparati, care nu nesocoteau interesele imperiului. Sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol, 38l), de pilda a fost convocat ca "ultima ratio", atat pentru a rezolva neintelegerile provocate de erezia lui Macedonie, cat si pentru a reuni fortele imperiului impotriva gotilor. Pentru a opri marsul lor, imparatul Teodosie cel Mare (379-395) a incercat sa convoace mai intai pentru anul 380 un sinod ecumenic la Constantinopol, dar din pricina luptelor, el nu a putut fi convocat decat la 381. Se pare ca "graba si staruinta cu care a fost convocat acest sinod, ca si imprejurarile in care a fost intrunit, arata ca principala cauza a convocarii lui nu a fost nevoia de a solutiona o chestiune religioasa, ci aceea de a mobiliza toate fortele capabile de lupta ale imperiului, spre a inlatura primejdia de moarte ce-l ameninta". Si rezultatele au fost sigure dupa ce sinodul s-a realizat in anul 381: gotii s-au oprit a mai inainta spre interiorul imperiului, si s-au indreptat spre Apus (Italia, Spania, Galia), ducand la slabirea, apoi la desfiintarea Imperiului roman de Apus (anul 476).

Dar Teodosie cel Mare, care tocmai renuntase la titlul de "Pontifex maximus", ce-i acorda demnitatea religioasa de arhiereu suprem al religiei romane, si care, a renuntat sa mai poarte mantie impodobita cu stele, simbol al pontificatului pagan, nu putea sa neglijeze tulburarile provocate in Biserica de invatatura gresita a lui Macedonie privind persoana Sfantului Duh, chestiune ce nu putea fi indreptata decat printr-un sinod. Episcopii adunati in sinod aveau un obiectiv bine definit: acela de a indrepta situatia din Biserica, prin formularea adevarului de credinta despre persoana Sfantului Duh, ca adevar dogmatic.

Incepand cu secolul al V-lea apar in Biserica puternice erezii hristologice care au fost combatute prin sinoadele III, IV, V si VI ecumenic.

Sinodul al III-lea ecumenic a fost convocat pentru a combate invatatura ereticului Nestorie, care sustinea ca in Iisus Hristos exista doua persoane, persoana divina a Fiului lui Dumnezeu si persoana umana sau istorica, cu care s-a nascut din Fecioara Maria. Aceasta invatatura a provocat scandaluri ce au luat proportii tot mai mari. Pentru imperiu exista aceeasi primejdie: atacurile repetate ale migratorilor.

Voind sa mobilizeze din nou toate fortele imperiului, Teodosie II (408-450) a convocat, pentru anul 431, al III-lea Sinod ecumenic, care s-a intrunit in cetatea Efes.

Dupa cum s-a putut constata problema hristologica nu s-a incheiat cu acest sinod, desi se parea ca dupa condamnarea ereziei nestoriene prin formularea definitiei dogmatice referitoare la persoana lui Iisus Hristos, lumea crestina va avea liniste si pace desavarsita. Jumatatea secolului al V-lea cunoaste o puternica erezie provocata de gelosul batran arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, care luptand energic impotriva nestorianismului, cade in cealalta extrema, unind cele doua firi (firea dumnezeiasca si cea omeneasca) in persoana lui Iisus Hristos, asa de mult, incat cea dumnezeiasca ar fi absorbit pe cea omeneasca la intrupare, iar consecinta acestei erezii era ca, daca Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are pe langa firea dumnezeiasca si o fire omeneasca reala, atunci se nimiceste intreaga opera de rascumparare a omului.

In aceeasi vreme, Imperiul roman de Apus era amenintat cu prabusirea sub loviturile migratorilor, iar asupra celui de Rasarit se facea tot mai simtita presiunea hunilor. Ca situatia era disperata reiese si din faptul ca episcopul Romei, Leon I cel Mare, era nevoit sa angajeze tratative cu Atila, capetenia hunilor, care ajunsese pana prin partile Italiei.