Criza Suicidară

Introducere

Ne naştem, trăim şi murim. Şi undeva în aceste limite, încercăm să trăim. În pendularea noastră între aceste coordonate, înţelegerea vieţii prin acceptarea şi asumarea a ceea ce este inevitabil: experienţa unică şi ireversibilă a morţii. Sinuciderea constituie un test asupra stării de sănătate psiho-relaţională a unei comunităţi, un indicator preţios al echilibrului de sănătate psihică al indivizilor care o compun.

Suicidul, alături de SIDA, toxicomanie, devianţă şi perversiune pot ocupa, fiecare separat, locul marilor epidemii ale trecutului, atât timp cât pe glob se raportează un milion de cazuri de suicid realizat pe an şi 20 de milioane de tentative suicidare, cu infirmităţile consecutive.

Asociaţia Internaţională pentru Prevenirea Suicidului (IASP) relevă că aproximativ 2000 persoane se sinucid zilnic în lume. În multe ţări, suicidul constituie prima cauză de mortalitate, ceea ce reduce durata medie de viaţă cu 10-15 ani la grupa de vârstă cuprinsă între 25-34 ani.

Perspectivă istorică privind suicidul

Concepţiile religioase au avut au cele mai vechi impacte cu comportamentul suicidar. La incaşi, zeiţa Itab justifică sacrificiul pentru ea. Religia islamică justifică suicidul în cazul războiului sfânt. La japonezi, suicidul în masă pentru a evita să cadă prizonieri, era expresia supremă a unui act de voinţă şi supunere faţă de împărat. Pentru martirajul lor, care astăzi ar putea fi considerat un parasuicid, primii creştini au fost canonizaţi. Sfîntul Augustin admitea suicidul numai în intenţia de a scăpa de păcat.

Dar, în general, religiile monoteiste condamnă suicidul cât timp viaţa este dată de Dumnezeu şi omul nu are libertatea de a dispune de ea pentru a şi-o lua. În Decalog se menţionează expres că a-ţi lua viaţa ce este un dar al lui Dumnezeu este a-L dispreţui pe Dumnezeu. În acelaşi sens, Coranul precizează că omul nu poate să moară decât în voia lui Alah.

Sub aspect doctrinar, în antichitate, stoicii admiteau suicidul ca ultimă soluţie de salvare a demnităţii umane. Grecii însă considerau suicidul ca o atitudine nedemnă pentru un om liber. Astfel, Platon cerea pedeapsa suicidului ca o greşeală faţă de cetate, iar oficial era admis doar ca o sancţiune. În acelaşi timp, sinuciderea criminalilor era considerată un efect firesc al răului excesiv şi autoculpabilităţii. La greci, datoria morală era deci de conservare a vieţii, prin conservarea virtuţii, iar a încerca să scapi de suferinţă prin incapacitatea de a o suporta, constituia o dovadă de slăbiciune incompatibilă unui om virtuos, om ce trebuie să se caracterizeze prin fermitate şi nobleţe în faţa loviturilor soartei.

Cum faţă de cetate suicidul era considerat o violare a legii, decurge dreptul societăţii de a-l pedepsi (în Atena se tăia mâna celui ce s-a sinucis şi era îngropată separat de corp). Tot ca act de onoare, văduvele războinicilor se aruncau în rugurile soţilor lor. Darwin ne relevă că suicidul este absent la triburile din Ţara de Foc, iar în China se anunţa prin afişe, deoarece avea un rol de ritual. Dante relevă că în infern Dumnezeu nu reuneşte corpul şi sufletul pe care omul le-a separat, în infern sinucigaşii transformându-se în arbori uscaţi alături, de criminali. Sinuciderea tradiţională la japonezi poate fi considerată o lipsă a tanatofobiei sau o tendinţă de robotizare a suicidului din fanatism. Platon considera că omul este propritatea zeilor şi nu poate dispune de viaţa sa, iar Aristotel atrăgea atenţia că suicidul aduce mânia zeilor şi că el slăbeşte societatea, deci, trebuie condamnat.

La romani, suicidul era considerat raţional, onorat, dacă se făcea pentru o boală şi pentru dezonoare şi era considerat iraţional, dezonorant la soldaţi şi sclavi. Seneca îl justifica drept un triumf al voinţei asupra lucrurilor, iar vikingii considerau că paradisul e rezervat doar celor ce mor violent. O atare concepţie a stat la baza sinuciderii evreilor la Massada pentru a nu cădea prizonieri sub romani, a dacilor din acelaşi motiv, ne spune Herodot, a indienilor cărora li s-a distrus tradiţia de către americani, a japonezilor ca libertate de a se autopedepsi pentru o culpă sau penru o sancţiune, ori a unor triburi africane când viaţa se poate curma dacă e inspirată de spirite malefice.

Faţă de evoluţia divergentă în timp a concepţiilor despre suicid, astăzi hermeneutica ne ajută a descifra sensul ascuns al lucrurilor, a existenţei, a lumii interne a omului, prin semnele transmise de el deci inclusiv a suicidului.