Cultul Divin în General

I. Care este atitudinea Bisericii Ortodoxe Romane fata de problema innoirii cultului?

Aceasta problema nu este una noua, ea fiind pusa mai ales de catre neteologi care vor sa vada o innoire a Bisericii Ortodoxe. Chiar si unii teologi afirma ca slujbele divine, cultul ortodox este prea lung si obositor si ca ar trebui scurtat sau actualizat in functie de problemele pe care le pun conditiile actuale de viata.

Aceasta obiectie este pusa in comparatie cu cultul celorlalte confesiuni crestine (catolica si protestanta) care au slujbele mai scurte si mai dese.

In prima Conferinta panortodoxa de la Rhodos din 1961 aceasta problema a fost unul din punctele dezbatute. S-a pus accent pe uniformizarea randuielilor tipiconale, participarea elementului laic sau a credinciosilor mireni la viata cultica a Bisericii cat si studierea mijloacelor pentru sprijinirea si innoirea vietii liturgice in Ortodoxie. Mai tarziu, la Conferinta presinodala de la Chambesy Elvetia-1976 s-a stabilit o lista care avea sa faca obiectul discutiei de la Marele Sinod la Ortodoxiei, insa pe aceasta nu mai figurau si problemele legate de cult.

De-a lungul timpului au existat doua directii:

- una conservatoire – considera ca intregul cult divin trebuie sa ramana asa cum s-a format si definitivat el in decursul secolelor

- una reformatoare – sustine o radicala revizuire, readaptare sau scurtare a cultului divin.

Cultul este izvorul din care se hraneste viata parohiei si meduil cel mai nimerit pentru o adevarata activitate pastorala. Caracterul misionar-pastoral al cultului si mai ales la Sfintei Liturghii nu trebuie sa se termine o data cu slujba in sine, ci sa iradieze dincolo de spatial sacru al locasului de cult. Pe langa scopul lui religios, de satisfacere a unor nevoi sufletesti, cultul divin a avut rolul de a pastra unitatea sufleteasca a romanilor. La poporul roman exista o dragoste de biserica si slujbe datorita religiozitatii sale innascute.

Necesitatea unei innoiri liturgice nu are sensul de reforma sau structurare si scurtare a cultului ci o incercare de a raspunde unor nevoi sau chiar crize spirituale, provocate de influentele secularizante ale timpului nostru, de o educatie atesita si de prozelitismul sectar desfasurat cu persistenta in ultimul timp.

Cateva dintre problemele la care ar trebui sa raspunde cultul nostru sunt:

- reinviorarea vietii liturgice – care sa satisfaca nevoia de apropiere de Dumnezeu;

- intensificarea catehezei mistagogice - explicare si interpretare a cultului divin; o slujba pe care nu o intelegi ramane ceva inchis si cu neputinta de gustat si de trait;

- reactivarea practicii impartasirii dese - cu pregatirea necesara si cu spovedania si dezlegarea de pacate

- nevoia de a face din cult cadrul de manifestare a operei de caritate si de asistenta sociala

II. Cum se aplica principiul “Dupa cum va vrea cel mai mare” ?

Daca in manastiri, sfintele slujbe se desfasoara dupa Tipicul cel mare sau al Sfantului Sava, savarsindu-se dupa toata intinderea lor fara niciun fel de modificare, in bisericile de enorii, ele se desfasoara dupa Tipicul Constantinopolitan alcatuit la jumatatea secolului trecut, de catre protopsaltul Constantin de la Catedrala patriarhala din Constantinopol, trades si la noi la Bucuresti in 1852 de catre Anton Pann si Pr. I. Calarasanu.

Acest tipic a formulat si consfintit o regula respectata partial si inainte de aceasta data, la bisericile de manastiri sau catedrale. Una din caracteristicile lui este ca in unele situatii deosebite, slujba poate fi savarsita sau adaptata “dupa cum va vrea cel mai mare”. Se ingaduiau unele abateri de la tipic care inseamnau scurtari sau lungiri ale serviciilor divine in functie de timp sau de loc.

Cine erau sau sunt “cei mai mari”?

Toti cei care au raspunderea savarsirii cultului sau conduc un sobor de slujitori: protosul, staretul, episcopul sau marele ecleziarh – acestia puteau si pot sa hotarasca in privinta lungimii slujbelor stabilind numarul de lecture, rugaciuni sau cantari in situatii in care slujbele se suprapun. Trebuie precizat insa ca acest principiu are anumite limite sin u poate fi aplicat discretionar de oricine se vede in situatia de a fi cel “ mai mare”. El actioneaza normal numai acolo unde nu avem reguli precise de tipic.

Piese liturgice, legturi, rugaciuni si imne unde poate opera dreptul “celui mai mare”: catismele de la Vecernie si Utrenie, canoanele utreniei, ale Maslului si inmormantarii, troparele si condacele de dupa vohodul mic la Liturghie, ecteniile pentru catehumeni si pentru cei chemati.