Cultul Sfintei Cruci

1. INTRODUCERE

În centrul credinţei creştine stă mărturisirea evenimentelor de bază din viaţa şi opera lui Hristos, care au schimbat raportul dintre om şi Dumnezeu: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, si că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Cor. 15, 3-4). “Noi propovăduim pe Hristos răstignit” (I Cor. 1, 23).

În propovăduirea sa şi în actele sale sacramentale, Biserica, are menirea să facă “aducere-aminte” de jertfa şi învierea lui Hristos: “Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi mărturisi” (Liturghia Sfântului Vasile).

Hristos s-a supus morţii pe cruce după propria voie, dar pe nedrept, din cauza păcatului nostru: “jertfa Sa este ispăşitoare, adică eficace pentru noi, numai dacă, în acelaşi timp noi recunoaştem că El este neînviat pentru jertfa Sa şi recunoaştem că suferă pe dreptate, din cauza păcatelor noastre. Această recunoaştere este condiţia de a primi răscumpărarea dată prin Cruce”.

Termenul grecesc corespunzător lui “cruce” (subst. stauros; verb stauroo; lat. subst. crux, verb crucifigo, “eu ţintuiesc pe cruce”) are sensul primar de stâlp sau bârnă verticală, iar sensul secundar este acela de stâlp folosit ca instrument de pedeapsă şi execuţie. În Noul Testament este folosit în acest ultim sens. Substantivul apare de 28 de ori, iar verbul de 46 de ori. În Vechiul Testament nu a avut loc crucificarea infractorilor vii. Execuţia se făcea prin omorâre cu pietre. Totuşi, trupurile moarte erau uneori atârnate pe lemn ca un avertisment (Deut. 21: 22-23; Ios. 10:26), iar un asemenea trup era considerat blestemat (Gal. 3:13) şi trebuia coborât de pe lemn şi îngropat înainte de lăsarea nopţii (Ioan 19:31).

În afară de stâlpul vertical (crux simplex) pe care victima era legată sau trasă în ţeapă, existau trei tipuri de cruci. Crux commisa (crucea Sf. Anton) avea forma literei “T” de tipar, iar unii cred că era derivată de la simbolul zeului Tamuz, litera tau; Crux decussata (crucea Sf. Andrei) avea forma literei “X”; Crux immissa era crucea obişnuită, alcătuită din două bârne în formă de (+).

2. ISTORIA CULTULUI SFINTEI CRUCI

După cum bine ştim, crucea a fost un instrument de tortură din cele mai vechi timpuri. Crucificarea a fost practicată de fenicieni, de cartaginezi şi mai târziu a fost practicată pe scară largă de romani. Numai sclavii, provincialii şi infractorii de teapa cea mai joasă erau crucificaţi, iar cetăţenii romani numai foarte rar. Crucificarea era cea mai cumplită condamnare la moarte, după cum relatează Sfânta Scriptură: “trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac. Ci să-l îngropi tot în ziua aceia, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn şi să nu spurci pământul tău pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă moştenire” (Deut. 21: 23).

Acesta, se pare, era motivul pentru care romanii foloseau acest mod de execuţie, diferit în diverse părţi ale Imperiului Roman şi tot acesta se pare că a fost motivul pentru care fariseii şi saducheii ceruseră lui Pilat condamnarea lui Iisus la răstignire: “Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat: Răsigneşte-L ! Răstigneşte-L !” (In. 19, 6), pentru ca El să rămână în memoria poporului ca un blestemat. Dar lucrurile nu au ieşit conforme cu planul lor ci cu planul lui Dumnezeu şi aşa, tocmai prin această “spânzurare pe lemn”, s-a împlinit Scriptura, piatra pe care o nesocotiseră ziditorii a ajuns în capul unghiului. Crucea a ajuns cel dintâi obiect sfânt al creştinilor, fiind sfinţită de sângele şi trupul Mântuitorului, care a suferit şi a murit pe ea pentru salvarea noastră:

“ a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv şi pricină de mândrie şi de laudă pentru creştini”.

Interesul scriitorilor Noului Testament faţă de cruce nu este arheologic sau istoric, ci Hristologic. Ei sunt preocupaţi de semnificaţia eternă, cosmică, soteriologică a ceea ce s-a întâmplat o dată pentru totdeauna în moartea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe cruce. Din punct de vedere teologic, cuvântul “cruce” a fost folosit ca o descriere sumară a Evangheliei mântuirii, că Mântuitorul Hristos “a murit pentru păcatele noastre”. Astfel “propovăduirea Evangheliei” este “cuvântul crucii”, “predicarea lui Hristos cel crucificat” (1 Cor. 1:17).