Despre cele opt duhuri PSB 57- Sf. Ioan Casian

Despre viața SF. Ioan Casian

Ioan Casian s-a născut în jurul anului 360, într-o familie din Dobrogea (pe acea vreme - Scythia minor - ), probabil într-una dintre cetățile greco-romane de pe coastă : Argamum, Histria, Tomis sau Kallatis unde creștinismul era bine implantat, unde se vorbeau limbile latină și greacă și unde inscripții și sarcofage menționează numele de familie Kassianos/Cassianus. A învățat să scrie și să citească în limba latină și în limba greacă. Împreună cu sora sa și cu prietenul său Gherman (Germanus sau Ghermanos), cu care împărtășea credința creștină, Casian întră în rândul sfinților bisericii din regiune, precum Teotim și Bretanion, episcopi ai Tomisului, sau Dionisie exiguul (cel Mic) sau cel Smerit, întemeietorul Calendarului Universal Creștin. În jurul anilor 378-380, pe la 20 de ani, doritor să cunoască locurile sfinte, pleacă cu sora sa și cu Gherman la Bethleem, unde sora sa devine călugăriță, rămânând acolo. Casian și Gherman rămân în jur de 5 ani la Ierusalim apoi merg în Anatolia unde cunosc comunitățile monahale înființate de Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur. În jurul anului 385 iau drumul Nilului, pe urmele vestiților pustnici Antonie și Pahomie, cunoscând viața monahală a cenobiților și anahoreților din deșertul egiptean. După șapte ani, se întorc la Bethleem. Aici, cei doi timp de mai mulți ani, consemnează un adevărat tezaur scripturar relatând experiența pustnicilor Egiptului. Tot aici se pare că au descoperit și experiența rugăciunii perpetue pe care o vor răspândi ulterior prin călătoriile lor.

În jurul anului 399 se află la Constantinopol. Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci arhiepiscop al Constantinopolului, îl hirotonește diacon, iar pe Gherman ca preot. În anul 404 d. Hr., în urma intrigilor de la curte, Sf. Ioan Gură de Aur este exilat în Munții Caucaz, în Georgia. Ioan Casian, însoțit de Gherman, pleacă la Roma pentru a cere ajutor Papei Inocențiu I (401-417 : în acea epocă, episcopii Romei nu se despărțiseră încă de Pentarhia ortodoxă). Între timp, află că Sf. Ioan Gură de Aur a murit (407). La Roma se împrietenește cu viitorul papă Leon, căruia, în anul 430, i se va adresa cu cuvinte de stimă și de afecțiune, în prefața cărții „De incarnatione”. Este hirotonit preot probabil de către acest Papă. Pleacă mai departe, în Galia în anul 415, fiind trimis de către Papă pentru a continua încreștinarea galilor, începută deja de către sfinții Policarp și Irineu de Lugdunum (azi Lyon). La Marsilia înființează două mănăstiri, una de călugări și alta de maici: - Mănăstirea Sfântul Victor - și - Mănăstirea Sfântul Sotiros - (Mântuitorul). Organizează viața mănăstirească după modelul mănăstirilor din orient cu adaptările necesare locului. Prin aceasta, Ioan Casian este un factor de legătură între cultura patristică a Răsăritului și cea a Apusului fiind considerat unul dintre cei mai de vază promotori ai monahismului în occident.

După o trăire creștinască dusă în viața monahală vreme de peste 60 de ani, decedă la Mănăstirea sa din Marsilia, în anul 435 d.Hr. Este canonizat la Marsilia, în secolul al V-lea, fiind pomenit în ziua de 23 iulie. La data de 20 iunie 1992, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, hotărăște canonizarea Sfinților Cuvioși Ioan Casian și Gherman, fiind prăznuiți în ziua de 29 februarie (în anii bisecți), sau 28 februarie.1

Am ales să exemplific cele opt duhuri ale răutății în viziunea SF. Ioan Casian, considerând că atunci când pornim în lupta cu patimile trebuie să cunoaștem armele și terenul pentru a ne putea pregăti, pentru a ne bucura de faptul că încercăm să facem cele mai bune lucruri pentru Dumnezeu, că nu ne dăm bătuți ușor și că suntem pe calea mântuirii.

1 https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Casian dată accesare: 22.01.2021

1. Despre duhul lăcomiei

Prima luptă ce trebuie câștigată în urcușul duhovnicesc este cea împotriva pântecelui. Darurile Duhului Sfânt sunt felurile și nu le putem dobândi pe toate, însă dacă dorim să ne apropiem cât mai mult de ele trebuie să părăsim cele trupești, să nu mai fim legați de necesități trupești nejustificate.

Sf. Ioan Casian spune că forma postului trebuie adaptată în funcție de putința trupească a fiecăruia. Nu putem adopta o aceeași forma de post pentru că nici trupurile și nici putințele nu sunt toate la fel. Pe parcursul postului tăria trupului are un rol esențial în împotrivirea fiecăruia asupra ispitelor. Postul negru nu poate fi împlinit de toată lumea. Sunt oameni care nu pot răbda câteva zile fără mâncare. Sunt alte persoane care din cauza vârstei și a sănătății nu pot posti până la apusul soarelui.

O atribuție importantă a postitorului este aceea de a nu se ridica niciodată sătul de la masă, indiferent de calitatea mancării, căci mâncarea multă duce la îmbuibarea pâncetelui și la desfrânare. Îmbuibarea duce și la adormirea conștiinței, la lipsa gândului la moarte. Această consecință este reliefată și în Sf. Scriptură: „ Prin ce-a păcătuit, în adevăr, sora ta Sodoma, decât că-și mânca pâinea până la sațiu și la îmbuibare?” (Iezechiel 16,49).

Neputința trupului nu este o piedică în curățirea sufletului atâta timp cât este hrănită nevoia și nu patima. Mâncărurile care aduc o intărire trupurilor celor mai slabi nu sunt o primejdie dacă sunt consumate cu cumpătare.

SF. Ioan Casian ne îndeamnă să punem capăt mâncării atunci când pofta nu s-a stins. Sf. Ap. Pavel face foarte frumos o referire la aceasta spunând: „Grija de trup să n-o faceți spre pofte”(Romani 13,14). Dobândirea înfrânării nu o putem dobândi doar prin abținerea mâncării peste măsură, ci și prin conștiința trează care ne va spune cum și cât de mare este lupta cu acest duh, dar și când trebuie să ne înfrânăm.

Posturile sunt de mare folos duhovnicesc, însă trebuie să avem grijă căci înfrânarea în post urmată de sațiul de după nu aduce niciun folos. Și mesele din perioada anterioară postului trebuie să fie ținute în cumpătare. Trebuie să avem grijă ca să nu cumva să ajungem la extrema flămânzirii care duce la slăbirea rugăciunii din cauza neputinței și a oboselii trupului. Înfrânarea trebuie completată de celelalte virtuți. De la înfrângerea patimii pântecelui trebuie să trecem și la înfrângerea celorlalte patimi materiale, spre exemplu patima banilor. Cu aceste înfrânari trebuie potolită și mânia, descurajarea, mândria, precum și toate celelalte patimi ce trebuiesc tăiate de la rădăcină, adică chiar și de la gând. Cel care nu va reuși să se înfrâneze nu va rezista ispitelor trupului și va face din ele o normalitate.

SF. Ioan Casian face o paralelă intre un atlet și noi. Ca să putem fim atleți și să alergăm trebuie să cunoaștem regulile jocului, adică să renunțăm la aceste patimi și pentru a putea ajunge la finalul cursei trebuie să fim pregătiți, să fim antrenați. Așa trebuie și noi să ne pregătim și să alergăm pe calea mântuirii pentru a putea câștiga Împărăția lui Dumnezeu. Altfel ne vom face robi păcatului despre care Sf. Ap. Petru spune:„ Într-adevăr, ceea ce te biruiește, aceea te stăpânește.” ( II Petru 2,19). Este cu neputință unui trup sătul să încerce și omul lăuntric.

Prin căință și rugăciune către Bunul Dumnezeu putem învinge orice patimă cu ajutorul Harului Sau și al Duhului Preasfânt.