Despre Dragoste

Dragostea, virtute teologică

Dragostea urmăreşte calea pe care omul trebuie să o urmeze pentru a ajunge la desăvârşirea care culminează în comuniunea cu Dumnezeu.

Fără a avea pretenţia unei abordări exhaustive a acestui subiect complex, tema de faţă doreşte să evidenţieze importanţa dragostei ca principiu sine qua non a acestui drum pe care-l apucă cei ce-şi doresc mântuirea, precum şi ideea că dragostea este singura soluţie ce se poate impune patimilor.

Omul care caută dragostea îl caută pe Dumnezeu care este principiul emanent al ei, rezultă din aceasta că există o legătură strânsă între nepătimire şi dragoste. Dragostea presupune nepătimirea şi o întăreşte la rândul ei. Iubirea nu-şi poate găsi locul decât în omul care a ajuns la nepătimire; doar acesta fiind capabil să se perceapă dragostea la adevărata ei plenitudine. Omul despătimit, lipsit de orice urmă de egoism poate primi dragostea care presupune dăruire.

Dragostea trebuie să ţintească spre Dumnezeu, inclusă fiind în rugăciune. „Dacă rugăciunea porneşte de jos, desigur ajutată de harul ascuns al Duhului Sfânt, dragostea culminantă este răspunsul de sus al lui Dumnezeu. Prin ea ni se face descoperită şi simţită dumnezeirea” .

Omul virtual posedă capacitatea de a ajunge subiect al dragostei divine şi într-o oarecare măsură tinde spre aceasta. În aceasta constă şi frământarea; nemulţumirea permanentă pe care omul o resimte când se găseşte înafara acesteia. Dar în deplinătatea ei dragostea reprezintă un dar a lui Dumnezeu făcut omului care a ajuns la comuniunea cu El.

Iubirea dumnezeiască ce se coboară în om presupune o victorie asupra egoismului manifestat prin patimi şi în acelaşi timp trebuie să găsească în om iubirea de Dumnezeu şi iubirea de semeni. Puterea iubirii este de la Dumnezeu şi se obţine doar prin întoarcerea sufletului în rugăciune spre El. Astfel putem trage concluzia că Dumnezeu este izvorul iubirii de oameni şi nu invers. Deci iubirea de oameni îşi are obârşia în iubirea de Dumnezeu, fiind o prelungire a acesteia. Iubirea de oameni reprezintă însă fructul iminent al iubirii de Dumnezeu, fără această consecinţă firească nu se poate vorbi de o dragoste autentică faţă de Dumnezeu.

Omul virtuos care a ajuns la dragostea deplină trebuie să iubească pe toţi oamenii, aşa după cum şi Dumnezeu îi iubeşte; aceasta deoarece privirea omului cu care-l priveşte pe aproapele său este una hristificată, aidoma celei dumnezeieşti. Pe de altă parte această putere de a iubi pe toată lumea nu este altceva decât iubirea lui Dumnezeu coborâtă în sufletul uman şi care e pe de-o parte orientată spre Dumnezeu, iar pe de altă parte orientată spre oameni.

Desigur omul prin constituţia sa finită nu poate cuprinde dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, dar gustând din aceasta el poate să crească neîncetat în intensitatea dragostei. Această dragoste inundă fiinţa omului ridicându-l pe acesta pe cele mai înalte creste de trăire şi anume pe treapta extazului. Extazul se materializează într-o beţie a sufletului întrucât copleşeşte entuziasmul minţii şi chiar simţirea trupească.

Aşa după cum omul ancorat în material există într-o realitate materială tot aşa cel care se împărtăşeşte din dragostea lui Dumnezeu este plasat într-o altă realitate net superioară, a cărei logică complexează logica vieţii obişnuite, el primeşte simţirea altor stări, copleşeşte simţirea durerilor şi a plăcerilor trupeşti. Sfinţii Părinţi spun: „De aceea martirii par nebuni lumii acesteia, dar ei sunt adevăraţii înţelepţi” .

Sfântul Ioan Scărarul atrage atenţia asupra puterii iubirii făcând o paralelă între iubirea dintre doi oameni şi iubirea de Dumnezeu, şi anume: dacă iubirea faţă de aproapele nostru ne transfigurează chipul acesta iradiind de fericire, cu atât mai mult iubirea de Dumnezeu are o putere de transfigurare a omului incomparabil superioară celei dintâi.