Diaspora Ortodoxă

Dacă în urmă cu câteva secole la o primă vedere Ortodoxia era catalogată ca fiind o credinţă exclusiv „răsăriteană” din punct de vedere cultural şi geografic, astăzi situaţia este radical schimbată deoarece departe cu mult de hotarele tradiţionale ale ţărilor ortodoxe există acum o mare diasporă ortodoxă.

Cea mai numeroasă diasporă ortodoxă multinaţională se află în America de Nord, dar se ramifică în toată lumea în special în Europa Occidentală. Ca număr şi influenţă predomină ruşii, grecii, dar numeroşi sunt şi sârbii, românii, arabii, bulgarii, albanezii.

Din păcate însă, toată diaspora ortodoxă s-a structurat şi organizat pe baze exclusive naţionale, nefiind decât o oglindă fidelă a situaţiei din Bisericile mame de acasă. Mai ales pentru emigranţii din prima generaţie, dar nu numai, Biserica locală parohială constituie principala legătură cu ţara, este locul unde se păstrază obiceiurile şi tradiţiile naţionale, unde se vorbeşte limba maternă. Dar astfel s-a conservat spiritul naţional în dauna Ortodoxiei, producându-se o gravă fragmentare a structurilor eclesiastice. În loc să existe o singură structură eclesială ortodoxă pentru fiecare ţară adoptivă, din arealul diasporei, aproape peste tot se întâlnesc structuri paralele bisericeşti, mai ales în marile oraşe din Vest. Starea aceasta, anormală în care se află diaspora ortodoxă nu duce decât la o mai mare fragmentare a unităţii Ortodoxiei.

După rânduiala canonică ortodoxă, ar trebui ca toţi ortodocşii răspândiţi în ţările occidentale să fie cuprinşi în Biserici locale ortodoxe şi toţi ierarhii ortodocşi dintr-o ţară adoptivă să facă parte dintr-un singur sinod. Revenirea la o astfel de stare de normalitate ar da putere şi conţinut mărturiei ortodoxe comune, atât de necesară în aceste timpuri. Deocamdată însă această necesitate rămâne un deziderat fără prea mari şanse de izbândă, inerţia structurării pe baze etnice a Bisericii Diasporei Ortodoxe, structurare susţinută şi încurajată de cele mai multe ori de „Bisericile Mame” ortodoxe, se dovedeşte greu de depăşit.

John Meyendorff numeşte naţionalismul religios drept „plaga ortodoxiei moderne”, „în loc ca Biserica, spune el, să facă uz legitim de pluralismul cultural pentru a-şi face mesajil auzit şi mai bine înţeles, diferitele tipuri de naţionalism fac uz de Biserică pentru a-şi atinge propriile scopuri aceste ataşamente naţionale constituie o acoperire pentru un separatism de facto. Ele inhibă spiritul misionar şi umbresc natura universală a Bisericii.” Naţionalismul a cosntituit şi constituie o mare provocare pentru Ortodoxia matură, alături de flagelul etnocraţiei, el nu este doar o distorsionare a teologiei ortodoxe, ci o contrazicere directă a ei, unitatea Bisericii care constituie miezul perspectivei ortodoxe asupra Bisericii.

Comunităţi ortodoxe importante în cadrul unor state membre ale Uniunii Europene

Ne îndepărtăm pentru moment de pan-ortodoxismul răsăritean şi vom încerca să vedem care este imaginea actuală a Ortodoxiei, sub raportul prezenţei concrete a comunităţilor creştin ortodoxe în ţări care prin natura lor specifică nu sunt caracterizate de Ortodoxie, ci de Catolicism sau Protestantism.

Cele mai importante comunităţi ortodoxe în Occident sunt constituite în cadrul grupurilor de estici europeni care alcătuiesc diaspora ţărilor din care provin. Evident că pe primul loc între aceştia se situează ruşii , care au eparhii şi comunităţi mai largi sau mai restrânse, atât pe teritoriul Europei Occidentale (în special în Franţa şi Germania). Grecii sunt prin spiritul lor naţional uniţi în jurul Patriarhiei Greciei, însă dacă vine vorba despre cea mai ecumenică Patriarhie, în sensul unei ecumenicităţi interioare acesteia, aceasta este Patriarhia Antiohiei,