Diaspora și misiunea creștină

Introducere

Începând cu secolul al XX-lea, Ortodoxia nu se mai rasfrânge la spaţiul oriental şi sud-european, ci a devenit ecumenică şi sub aspect geografic, având comunităţi eclesiale şi în alte zone, precum: Europa Occidentală, America de Nord şi America de Sud, Africa, Australia, etc, acestea formând astăzi ceea ce numim diaspora ortodoxă.

Referindu-ne strict la originea cuvântului „diaspora”, afirmăm faptul că noţiunea este de origine biblică şi el se referă la iudeii împrăştiaţi printre elini (Ioan VII, 35) sau printre alte neamuri străine. Ulterior, cu deosebire în vremea noastră, el s-a aplicat apartenenţilor unui neam care s-au risipit în lume printre alte neamuri şi care, deşi instalaţi în diferite ţări, continuă să păstreze legătura cu pământul natal în care tind să se reîntoarcă după un timp oarecare.

Ortodoxia din diaspora este caracterizată de un pluralism jurisdicţional. Asfel că Bisericile din acele locuri depind în mod direct de Bisericile naţionale autocefale mame, subordonate acestora din urmă.

Diaspora trebuie să conţină elemente care să o facă demnă de o diasporă ortodoxă originală, manifestându-se în diferite forme: evanghelizare, catehizare, diaconia socială, etc. Astfel că Biserica Ortodoxă din diaspora are o misiune specifică şi bine detaliată. Are misunea de a fi o comunitate care să păstreze un patrimoniu liturgic, cultural şi lingvistic de origine română.

Primele forme de organizare a vieţii religioase datează din primul deceniu al secolului al XX-lea, când Mitropoliile din Ardeal şi din Moldova au trimis preoţi pentru asistenţă socială şi religioasă, pe care i-au organizat în parohii.

Părintele Alexander Schmemann, unul dintre cei mai mari teologi ai Ortodoxiei apusene şi poate una dintre cele mai remarcabile figuri ale misionarismului ortodox din America, spunea că Biserica Ortodoxă nu mai poate fi identificată astăzi cu Biserica din Est. În zilele noastre Ortodoxia a devenit în sensul deplin al cuvântului o credinţă universală, fiind prezentă pe toate continentele.

Astfel, vedem azi din ce în ce mai multe parohii ortodoxe în mai toate ţările Europei, dar şi pe alte continente ale pământului. Putem identifica Biserici Ortodoxe şi în America de Nord şi Sud, dar şi prin unele comunităţi din Africa şi Australia, Asia. Toate acestea pentru faptul că Ortodoxia începe să prindă puterea de care ne vorbeşte Mântuitorul, că „porţile iadului nu o vor birui” (Mt. XVI, 18).

Odată cu migraţiile ce au avut loc la începutul secolului al XXI-lea în diferite ţări europene, s-a provocat o oarecare criză de identitate a creştinismului european, astfel că misunea Bisericii Ortodoxe Române va trebui să-şi schimbe ţinta ei pastorală tradiţionalistă pe care a avut-o până atunci.

Stabilirea românilor în ţările europene, dar nu numai, presupune şi afirmarea identităţii lor creştin-ortodoxe. De aceea, ei au nevoie de Biserici locale pentru dsfăşurarea cultului liturgic, ceea ce impune construirea de Biserici Ortodoxe şi integrarea lor într-o structură, alta decât cea ortodoxă română.

Vom vedea, în cele ce urmează, care este scopul diasporei ortodoxe şi care este misiunea sa în ţările în care se găsesc români, dar nu numai.

I. Misiunea creştină

Înainte de a vedea care este misiunea Bisericii în lume, trebuie să lămurim câteva aspecte definitorii ale termenilor.

Etimologic, cuvântul misiune, vine de la verbul mitto, ere - a trimite şi ar însemna acţiunea de a transmite Evanghelia lui Hristos, în numele lui Hristos, conform textului scripturistic „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21).

Conform definiţiilor date de ecumeniştii zilelor noastre, „misiunea creştină este trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei şi a integrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin pogorârea Duhului Sfânt, Împărăţie ce se va manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru slavă”.

Alţi autori văd misiunea ca fiind „propovăduirea orală a Evangheliei sau slujirea cuvântului” (Fapte VI, 4). Misiunea se mai defineşte şi ca „mărturie”.

Prin mărturie, martorul cunoaşte întregul adevăr existent şi este dator să îl şi afirme, pentru că prin afirmarea credinţei, el este membru al Bisericii. Martorul este cel chemat pentru a scoate din impas, de cele mai multe ori, minciuni care există despre o faptă anume, iar in cazul credinţei, este cel care face credinţa mai statornică şi mai puternică. Primii martori ai propovăduirii Evangheliei lui Hristos, au fost Sfinţii Apostoli, discipolii Mântuitorului, cei care au fost în contact direct cu El şi cei care au dus mai departe, prin viu grai sau prin scrierile lor, învăţătura de credinţă revelată de Dumnezeu Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh. Însă Apostolii nu au putut să ducă singuri mai departe această învăţătură şi de aceea au investit cu harul Sfântului Duh alţi ucenici, pe care i-au trimis în toate colţurile lumii pentru a face cunoscută învăţătura lui Hristos. De atunci şi până azi, prin succesiunea apostolică, preoţii sunt datori să facă misiune în parohia lor şi să aducă la credinţă cât mai mulţi oameni, pentru a-i conduce pe calea mântuirii.