Didahiile lui Antim Ivireanul

MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL

Antim Ivireanul este cel mai de seamă dintre Mitropoliții munteni, prin munca lui neobosită ȋn cultura religioasă a neamului, prin cuvȃntările lui ȋndrăznețe, dar pline de suflu moral, pentru societatea și timpul lui, și prin strălucirea pe care a știut să o dea scaunului mitropolitan din București.

Se pare că era vlăstarul unei familii ȋnstărite de georgieni din părțile Azovului, care pe vremea aceea se aflau sub stăpȃnire turcească. Căzuse din tinerețe ȋn sclavie, fără să știm ȋnsă ȋn ce ȋmprejurări și nici cum a izbutit să-și recapete libertatea. Del Chiaro, care l-a cunoscut personal, ne spune că era « ȋnzestrat cu talente rare, cunoștea sculptura, pictura și broderia și că ridicase la perfecțiune arta tipografiei ». Izbutise să-și asigure prin aceste calității o situație independentă cȃnd Brȃncoveanu l-a adus ȋn țară.

Adus ȋn țară de Brȃncoveanu a fost ȋnsărcinat cu direcția tipografiei domnești de la Mitropolie. Fără nicio legătură cu lumea, ȋn atmosfera religioasă de la Mitropolia Bucureștilor, s-a călugărit și și-a ales ca loc de umilință creștinească și de muncă sihăstria retrasă ȋn marginea Bucureștilor, ridicată pe o insulă liniștită a lacului Snagov. Acolo, departe de zvonul lumii, retras ȋn mijlocul apelor, călugărul Antim, ales ca egumen al mȃnăstirii, a instalat o tipografie și a ȋnceput o spornică activitate de imprimare, dȃnd la lumină o sumă de cărți grecești, unele cu caracter religios, necesare serviciului divin, altele cuprinzȃnd norme de ȋndreptare ȋn credinţa ortodoxă și cȃteva cu caracter didactic și moral. Alături de aceste texte grecești Antim pune sub tipar și cȃteva cărți romȃnești, ȋntre care și Floarea Darurilor – Fiore di Virtù.

Ȋn primăvara anului 1705, Antim Ivireanul este ales ca episcop de Rȃmnic. Luȃnd ȋn primire episcopia Rȃmnicului, Antim introduce o nouă viață instalȃnd și acolo tipografie. Această tiparniță a funcționat pe lȃngă scaunul eparhial din Rȃmnic pȃnă aproape de vremurile noastre și, cu ajutorul ei, Antim a continuat munca de cultură ȋncepută la Snagov.

O altă latură importantă din activitatea de edificare morală a lui Antim Ivireanul este propovedania. Ȋn zilele de mari sărbători creștinești, Mitropolitul, după ce săvȃrșea serviciul liturgic, se urca ȋn amvonul Mitropoliei de unde, ȋn cuvȃntări pline de avȃnt, se ȋndrepta către poporul său, pe care se străduia să-l ȋnalțe sufletește către puritatea moralei creștine.

Și nu se mulțumea să răscolească sufletele prin cuvinte bine gȃndite și mișcător spuse, ci cu acea deplină consecvență ȋntre vorbă și faptă, Antim a ȋntrebuințat o viață de muncă fără răgaz ȋn opere de binefacere.

Mitropolitul Antim ca vlădică ortodox, hrănit cu literatura canoanelor și a polemicelor dogmatice, avea – de altfel ȋn conformitate și cu dispozițiunile pravilelor bisericești și cu sentimentul general al țării – o puternică aversiune ȋmpotriva păgȃnilor. De aceea el nu putea să vadă decȃt cu ochi buni desfacerea țării de turci și alăturarea ei de popoarele creștine, sub scutul crucii. Brȃncoveanu ȋnsă se simțea stȃnjenit și nu se putea ȋmpăca ȋn cugetul său cu această activitate a Mitropolitului.

Cu tactul lui deosebit, Brȃncoveanu nu a voit să dea proporții acestui conflict cu Mitropolitul ȋn acele vremuri nesigure. Dar nemulțumirea Domnului, care mocnea ascunsă ȋn adȃncul sufletului, crește dospită. Antim pretinde că « pre cei ce sunt pricina răutății ȋi știu cine sunt cum mă știu pre mine ȋnsumi ». Unul dintre aceștia pare să fi fost duhovnicul Domnului, călugărul din Athos, ajuns Mitropolit de Nissis, Mitrofan Tasitul. Acesta ȋi cere lui Antim să demisioneze de bunăvoie, adică să facă, cum se zicea ȋn limba timpului « paretesis », - că, dacă ȋn 15 zile nu renunță singur la scaunul mitropolitan, Brȃncoveanu va cere Patriarhiei să-l caterisească. După 2 zile de zbucium, Mitropolitul Antim se ȋnfățișează la curtea domnească și, discutȃnd ȋn taină ȋnvinuirile ce i se aduceau, declară că se va retrage de bunăvoie din vlădicie, dar ȋnmȃnează ȋn același timp Domnului apărarea sa. Din această apărare aflăm care erau capetele principale ale acuzării.

Era mai ȋntȃi vechea pȃră că a viclenit, adică l-a traădat pe Domn; și apoi altele : că este străin de țară, că a ȋmpovărat casa Mitropoliei cu datorii, ȋnsă Antim spulberă punct cu punct ȋnvinuirile aduse. Ȋn cele din urmă este ȋnchis ȋn beciurile palatului ȋmpreună cu predicatorul curții, Ioan Abrami. Ȋn beciurile ȋnchisorii, Mitropolitul este ținut mai multă vreme. Ȋntre timp Mavrocordat ȋl silește pe Antim, prin amenințări, să-și dea demisia din demnitatea de Mitropolit și alege ȋn locul lui pe fostul duhovnic al lui Brȃncoveanu, pe Mitrofan.

Dar lucrurile nu se termină aici. Mavrocordat obținuse de la Patriarhul din Constantinopol caterisirea lui Antim. Astfel Antim este despopit, sub acuzarea de vrăjitorie; i s-a pus un potcap roșu ȋn locul mitrei de Mitropolit; i se ridică numele monahal de Antim și i se redă numele său laic de Andrei și, ȋn sfȃrșit, i se citește sentința prin care este condamnat la ȋnchisoare pe viață, ȋn mȃnăstirea din Muntele Sinai.