Dimensiunea eshatologică a profețiilor mesianice de la Isaia

I. 1. Preliminarii

Mesianismul a avut şi are un rol deosebit de important în cultura teologică, până la momentul de faţă, acest subiect generând divrese teze şi diferite puncte de vedere, atât în cadrul ortodoxiei, cât şi în mediul Apusean.

Lucrarea de faţă, este centrată pe o parte de importanţă majoră cu privire la Cartea profetului Isaia, mai exact, profeţiile acestuia care au în vedere Patimile Mântuitorului Iisus Hristos și dimensiunea lor eshatologică.

„ Evanghelistul Vechiului Testament ”, aşa cum mai este numit acest profet, a avut un rol determinant în cadrul istoriei poporului evreu.

3.Noţiuni generale privind ideea de profetism şi de profeţie mesianică.

3.1. Profetismul

Înainte de a intra în taina acestui concept, sunt necesare câteva precizări de factură etimologică. Cuvântul “profet” provine din grecescul “prophetes”, care a tradus ebraicul “nabi” şi înseamnă a vorbi pentru altul, în locul altuia, a fi interpret al cuvintelor altuia. Începuturile profetismului în Scriptură se găsesc la începutul cărţii Facerea: “Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră...”(Fc. 1;16). Observăm introducerea în actul de creaţie a dimensiuni profetice prin Iisus Hristos, prototipul după care noi am fost creaţi. Desigur, că trebuie menţionat şi pasajul scripturistic din Fc. 3; 15(protoevaghelia) însă ca punct culminant al întregului discurs mesianic. Ca o definiţie a profeţiei amintim cuvintele Pr. Prof. Ioan Chirilă: “Se poate vorbi despre profeţie ca despre un act raţional de manipulare a unei societăţi şi a viitorului acestuia.” sau referitor la raportul dintre Dumnezeu şi profet: “Profetismul aduce în lume cuvintele pline de Duh Sfânt şi infloritoare de har” . Atfel, cel care vorbeşte este Dumnezeu iar “profetul ca mesager al voii divine şi-a conformat voinţa personală cu voinţa divină” Trebuie subliniat faptul că voia profetului nu este anulată de către Dumnezeu în actul profetic, ci mesajul divin este trecut prin filtrul raţiunii profetului şi exprimat, fără însă a fi diminuat. Ca mărturie în acest sens ne stau diferenţele de stil dintre profeţi, care depind din punct de vedere literar de la un autor la altul. Scopul mesajului profetic este “un mesaj al restaurării prin faptul că determină o iesire din pământul păcătuirii şi o intrare în pământul fagăduinţei, al asemănării cu cel dintâi” .

În concluzie, profetismul reprezintă o realitate istorică de sine stătatoare, absolut necesară poporului israelitean pentru menţinerea în credintă şi pentru întărirea ideei venirii răscumpărătorului promis.

3.2. Profeţia mesianică

Radăcina etimologică a cuvântului “mesianic” este purtată de ebraicul “Maştah” ce înseamnă “uns”. Acest termen işi are începutul în Ps 2,2 şi Daniel 9,26, unde se referă la Mântuitorul cel aşteptat de către poporul ales. Două elemente constituie în opinia Pr. Negoiţa caracterul de realitate a unei profeţii mesianice: 1. Confirmarea Noului Testament; 2. Mărturia Tradiţiei creştine. Încercând să surprindă profunzimea noţiunii de profeţie mesianică, Pr. Prof. Ioan Chirilă afirmă: “Profeţia mesianică nu este, aşadar, o previziune ci, mai degrabă, o relatare a unui fapt deja petrecut. Cum însă, cronologic, profetul este anterior lucrului văzut şi descris, profeţia sa nu se poate justifica decât printr-o suspendare temporară a temporalităţii sale..Această suspendare a temporalităţii sale nu poate fi în nici un caz determinată de el însuşi, de aceea cauza profeţiei trebuie căutată într-un act de revelaţie divină.” Trebuie întărită ideea conform căreia profeţiile mesianice constutie firul rosu ce străbate întreg Vechiul Testament. Observăm că în Noul Testament Mântuitorul işi atribuie Sieşi locurile din Lege care vorbesc despre Mesia. Acelaşi lucru îl fac si Sfinţii Apostoli, ucenicii şi apologeţii primul secol creştin, care îl prezintă pe Iisus Hristos ca adeverire a profetiilor vetero-testamentare.