Dincolo de Principiul Terorii - Islamul

Islamul- un concept polisemic

Atunci când în Occident (Europa, S.U.A.) se vorbeşte despre Islam, se ţine, de regulă, prea puţin cont de unele particularităţi de natură geografică, istorică, politică sau culturală. Adesea, chiar conceptele implicate se confundă. De exemplu, printre prejudecăţi figurează şi aceea potrivit căreia toţi musulmanii sunt arabi şi că toţi arabii sunt musulmani, ceea ce este fals, deoarece există arabi creştini, lumea musulmană (circa un miliard de credincioşi, răspândiţi în 36 de ţări, pe cinci continente) nu este alcătuită majoritar din arabi, iar aceştia reprezintă doar o cincime din numărul total al musulmanilor, adică în jur de 200 de milioane de persoane. Succesul Islamismului arab constă, îndeosebi, în priceperea conducătorilor de a guverna, pe baza unui system politic, legislativ şi fiscal inteligent, inspirat, în mare măsură, chiar de Coran. Islamul funcţionează ca un ansamblu, fiind, concomitent, religie, organizare politică, socială şi culturală, civilizaţie şi mod de viaţă.

B. Dimensiunea religioasă a Islamului

Islamul este a treia mare religie monoteistă, după iudaism şi creştinism şi a apărut în lumea arabă în secolul al VII-lea. Cuvântul Islam desemnează religia monoteistă întemeiată de profetul Mahomed şi care are la bază Coranul. Termenul de Islam defineşte, de asemenea, spaţiul, totalitatea ţărilor şi popoarelor Islamice, iar adepţii săi se numesc musulmani sau mahomedani. Rădăcina cuvântului Islam este aslama, a se supune, a fi pătruns de pacea lui Dumnezeu. Cuvântul musulman înseamnă supus întru totul lui Allah. Islamul fiind o religie revelată, musulmanii consideră că adevărata religie este Islamul, mesajul ultim al lui Dumnezeu fiind revelat profetului Mahomed.

Un interes deosebit prezintă izvoarele Islamului. Acestea sunt în număr de patru: Coranul (în limba arabă, recitare), povestea vieţii lui Mahomed, Sunna Profetului, care se referă la comportarea lui Mahomed, şi două izvoare de origine profană, ijmâ, consensul doctorilor legii şi qiyâs, raţionamentul prin analogie.

Coranul, cartea sfântă, devenită testament pentru toţi credincioşii musulmani, după moartea lui Mahomed, reprezintă cuvântul lui Dumnezeu, devenit carte. Musulmanii consideră Coranul ca fiind increat şi etern, doar literele fiind create, pentru a permite transmiterea sa. Coranul este sacru, motiv pentru care musulmanul evită să îl lase în mâna unui nemusulman, să vândă cartea sfântă şi solicită o maximă puritate celui care atinge textul. Conţinând circa cinci sute de versete, grupate în 114 capitole, numite sure, Coranul reprezintă, pentru musulmani, legea şi dreptul.

Sunna, tradiţia, adică ansamblul cuvintelor, gesturilor, comportamentelor lui Mahomed, precizează o serie de obligaţii pe care le are musulmanul în viaţa de zi cu zi, în societate sau în familie, obligaţii legate de modul în care îşi tratează aproapele.

Ijmâ, probabil cea mai importantă sursă pentru crearea dreptului musulman, a dezvoltat dogma infailibilităţii comunităţii musulmane, atunci când există unanimitate, consens sau, cel puţin sprijin mutual.

Qiyâs, analogia, a permis folosirea raţionamentului logic drept sursă de drept, chiar dacă acest izvor a Indus elemente de raţionalitate profană, contrară spiritului legii Islamice. Ca atare, pentru musulmani, raţiunea trebuie să fie împiedicată, controlată cu rigoare, încadrată în limite bine fixate şi supusă autorităţii textelor sacre.

Mesajul Islamului este reprezentat de dogme şi de legea Islamică. Dogmele, adică punctele fundamentale ale credinţei, îi spun musulmanului ce trebuie să creadă, iar legea Islamică îi arată acestuia ce trebuie să facă şi ce trebuie să nu facă pentru a fi un bun musulman. Dogmele sunt puţine. Musulmanul trebuie să creadă în unicitatea lui Dumnezeu, să creadă în îngeri, să creadă în profeţi, să creadă în cărţile revelate, precum şi în Judecata de Apoi. Legea Islamică, sharî`a, calea de urmat, cuprinde o serie de porunci, interdicţii, recomandări şi avertismente. Urmare a importanţei Coranului şi a Sunna, activităţile umane sunt repartizate în cinci seturi: ceea ce este permis, ceea ce este recomandat, ceea ce este obligatoriu, ceea ce este demn de dispreţuit şi ceea ce este interzis. Legea Islamică face distincţia între obligaţiile de cult şi obligaţiile privind relaţiile în societate. Obligaţiile de cult sunt considerate fundamente ale religiei musulmane şi sunt în număr de cinci: mărturisirea credinţei, adică formula de convertire la Islam; rugăciunea, realizată de cinci ori pe zi; caritatea, un fel de impozit obligatoriu; postul în luna Ramadan, cea mai cunoscută obligaţie de cult; pelerinajul la Mecca, cel puţin o dată în viaţă. Obligaţiile privind relaţiile în societate sunt reprezentate de recomandările juridice ale dreptului privat, de obligaţii juridice şi de diverse interdicţii. Recomandările juridice, adesea chiar prescripţii ale dreptului privat, se referă la căsătorie, considerată ca o datorie; la zestre, care este adusă de bărbat şi nu de femeie; la divorţ, considerat, de fapt, ca o repudiere; la dreptul la moştenire al femeilor.

Obligaţiile juridice se referă la sancţiuni legale, fixe, stabilite de Coran pentru diverse fapte, precum adulterul şi hoţia. Interdicţiile, de cele mai multe ori, sunt de ordin alimentar şi se referă la interzicerea consumului de carne de porc sau al vinului.