Dreptul și Îndatorirea Preotului de a Catehiza și Predica

Dreptul şi îndatorirea preotului

de a catehiza şi predica

Toţi cei care intră în rândurile slujitorilor Bisericii lui Hristos, îşi iau asupra lor şi răspunderea unor drepturi şi datorii. Acestea trebuie să le aducă la la îndeplinire cu timp şi fără timp în întreita misiune pe care o au ei în Biserică:de a sfinţii, conduce şi învăşa.

Dintre toate datoriile şi drepturile clerului, cele mai importante sunt, în primul rând, cele privitoare la propovăduirea adevărului revelat al Sfintei Scripturi sub diferite feluri: 1. Propovăduirea învăţăturii Evangheliei lui Hristos prin cuvânt, aşa cum îi spune Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: „Eu te îndemn deci stăruitor..., propovăduieşte cuvântul, stăruie cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelungă răbdare şi învăţătură” (II Timotei IV, 1-2). 2. Propovăduirea învăţăturii creştine prin faptă. Cel care propovăduieşte cuvântul Evangheliei trebuie să-şi petreacă viaţa potrivit cu învăţătura propovăduită, arătându.se totdeauna pildă tuturor în toate prin viaţa sa. „Căci episcopul - şi, în general, clericul, ne spune sfântul Apostol Pavel – trebuie să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, nemânios, neîngâmfat, nebeţiv, nebătăuş, neagonisitor de câştig urât, ci iubitor de străini, iubitor de bine, cuminte, drept, cuviincios, înfrânat. Ţinându-se de cuvântul cel adevărat al învăţăturii, el să fie în stare să îndrume cu învăţătura sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici, făcându-se „pildă turmei” (I Petru V, 3).

În acest sens, şi în articolul 134 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române se prevede ca toţi cei care fac parte din cler sunt obligaţi să înveţe pe credincioşii creştini cuvântul lui Dumnezeu.

În cele ce urmează, ne vom ocupa, mai ales, de felul cum este înţeles şi practicat în Biserică, dreptul şi îndatorirea preotului de a catehiza şi propovădui cuvântul lui Dumnezeu în conformitate cu rânduielile canonice fixate de Biserică, prin Sinoade.

Pentru aceasta vom arăta mai întâi că această datorie îşi are obârşia din dreptul de a predica, putere care a fost dată de însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ucenicilor săi, Sfinţilor Apostoli, chemaţi , aleşi, întăriţi cu putere multă de la Duhul Sfânt la Cinzecime şi trimişi să propovăduiască până la marginile pământului cuvântul învăţăturii creştine: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei XXVIII, 19-20). Prin aceste cuvinte , Mântuitorul le-a încredinţat Sfinţilor Apostoli şi cele trei mari îndatoriri care vor rămâne peste veacuri principalul în slujirea preoţească: de a învăţa pe oameni Evanghelia, de ai sfinţii prin Sfintele Taine şi de ai conduce pe cărările mântuirii . Dar, pentru ca să fie continuată mai departe această întreită slujire, pentru ca lumina cuvântukui lui Dumnezeu să fie răspândită pretutindeni şi, mai ales, pentru ca să se creeze posibilitatea tuturor de de a se împărtăşii din Sfintele Taine, Sfinţii Apostoli au orânduit urmaşi prin punerea mâinilor, trecând asupra acestora atât drepturile cât şi îndatoririle legate de chemarea lor. Aceşti urmaşi, a căror chemare, prin punerea mâinilor, derivă chiar de la Hristos, sunt astăzi cei care fac parte din cele trei trepte ale slujirii preoţeşti: episcopii, preoţii şi diaconii, precum şi toate acele persoane sfinţite care formează în Biserică clerul sau ierarhia bisericească.

Deci, dreptul şi datoria de a învăţa şi pe alţii cuvântul Evangheliei lui Hristos aparţine, în primul rând, persoanelor care fac parte din cler, deoarece acestea sunt întemeiate pe esenţa divină a chemării lor de a conduce sufletele spre mântuire .

Cauze care au determinat Biserica să fixeze în scris rânduieli canonice, care să reglementeze dreptul şi îndatorirea preotului de a catehiza şi predica

În primele veacuri, în Biserică nu era încă definitivat canonic cine anume putea să aibă dreptul şi datoria să propovăduiască în lume cuvântul lui Dumnezeu. La începutul organizării Bisericii, fiecare membru al ei, care avea darul profeţiei sau al învăţăturii, datorită revărsării puterii Duhului Sfânt asupra sa, avea dreptul şi datoria chiar de a face cunoscut în adunările credincioşilor creştini adevărurile revelate ale învăţăturii creştine. Această libertate de care se bucurau creştinii se impunea ca o nacesitate în viaţa Bisericii primare pentru răspândirea Evangheliei.