Dualismul Religios

“Definiţiile prelevează şi privilegiază din întregul religiei fie partea de instituţie socialã (cu efectele ei morale), fie fenomenul istoric, adică sensul genezei sale în context istoric, fie ideologia, ca în definiţiile de inspiraţie marxistã, o suprapunere în suprastructura şi conştiinţa socialã etc. Din perspectiva raportării la experienţa religioasã ca “origine”, religia poate fi definitã drept comunizarea experienţelor religioase individuale, modalitatea prin care experienţele individuale religioase devin experienţe religioase colective. Experienţa religioasã individualã este o interpretare a sacrului, limitatã de cuprinsul propriei vieţi individuale. Religia este, în schimb, o interpretare comunitarã a sacrului, o interpretare care desfăşoară cuprinsul vieţii colective.”

“Sacrul este forţa care, supraadăugatã realului, organizează societatea şi este condiţia supravieţuirii ei. Viata religioasã menţine sentimentele de teamã respectuoasã, fundamentând astfel supunerea şi conformarea socialã, precum şi cele de exaltare, alimentând integrarea fuziunea în grup. Pe scurt, sacrul ar fii mişcarea comunialã a societăţii.”

Mircea Eliade propune “o bipartiţie a lumii în sacru şi profan. Structura acestei bipartiţii este prea complexã şi problema nu interesează decât indirect tema noastră.” Giovani Filoramo, un alt istoric al religiilor, propune o definiţie a dualismului religios, despre care afirmã cã ”spre deosebire de monoteism şi politeism care se definesc prin opoziţie reciprocã în virtutea existenţei unui dumnezeu unic (cu excluderea oricărui alt Dumnezeu) sau a existenţei unui panteon coordonat în mod ierarhic de mai mulţi zei, prin termenul de dualism se descrie de obicei o serie de doctrine diteiste care se disting prin existenţa, în primul rând pe pragul cosmologic al creării lumii, a doua principii aflate în conflict. Ca atare, dualismul poate fii situat, din punct de vedere topologic, la jumătatea drumului dintre credinţele politeiste şi credinţele monoteiste. Problema dualismului este în spaţiul religios strâns legatã de problema originii Răului, consecinţa a acelei răscruci fundamentale în virtutea căreia în diferite tradiţii religioase, în timp ce se afirmã un pesimism cosmic şi antropologic crescând, care vede în Rău o componentã esenţialã a ordinii constituite, ce presupune totodată, pe fondul unei schimbări radicale a concepţiei despre divin cã Dumnezeu este scutit de orice responsabilitate referitoare la originea acestui Rău, perceput ca realitate sui generis, înzestrat de aceea cu o consistenţã ontologicalã proprie. In acest context, prin ”religii dualiste” se înţeleg acele religii care, deşi caută în felul lor sã prezerve transcendenţa absolutã şi unicitatea principiului divin, în încercarea de a concilia existenţa unui Dumnezeu absolut bun cu existenţa unui Rău radical de care El nu este în nici un fel responsabil, au recurs la un demers teologic tipic dualist, care presupune existenţa a douã principii divine, dintre care unul este cauza şi originea răului.”

“De la începutul secolului”, afirmã Mircea Eliade, ”dualismul şi alte problem conexe precum polaritatea, antagonismul, complementaritatea, au fost abordate dintr-o noua perspectivã, iar rezultatele cercetării ne captivează încã mai ales în ce priveşte ipotezele pe care le-au suscitat. Modificarea perspectivei a început, fãrã îndoialã, cu monografia lui Durkheim şi Mauss “De quelquels formes primitives de clasaification: contribution a l’etude des representations collectives”. Autorii nu au atacat direct problemele dualismului şi polarităţii, dar au evidenţiat anumite tipuri de clasificare socialã întemeiate, în ultima instanţã, pe un principiu similar, anume diviziunea bipartitã din natura şi societate. Acest articol a avut o rezonanţã excepţionalã, în special în Franţa. Durkheim şi Mauss au crezut cã demonstraseră faptul cã ideile sunt organizate potrivit unui model furnizat de societate. După ei, exista o solidaritate intimã între sistemul social şi sistemul logic. Dacã universul este divizat în zone mai mult sau mai puţin complexe (cer şi pământ, sus şi jos, dreapta şi stânga, cele patru puncte cardinale etc.), motivul îl constituie faptul cã societatea este împărţita în planuri şi totemuri.

Fãrã a intra în discutarea acestor teorii este de ajuns sã spunem cã Durkheim şi Mauss nu au demonstrat de fapt, nu se poate demonstra cã societatea a fost cauza sau modelul clasificării bipartite sau tripartite. Tot ce se poate spune este faptul cã acelaşi principiu explicã atât clasificările universului cât şi pe cele ale societăţii. Dacã vrem cu orice preţ sã aflãm “originea” principiului care instaurează ordinea într-un haos preexistent, trebuie mai degrabă sã o căutam în experienţa primarã a orientării în spaţiu.

In primul sfert al secolului trecut, graţie unei cunoaşteri din ce în ce mai extinse a instituţiilor sociale şi politice, savanţii au fost impresionaţi şi intrigaţi de marele număr de organizări sociale de tip binar şi multiplele forme de “dualităţi”. Concomitent cu sociologismul lui Durkheim şi al discipolilor lui, o şcoală “difuzionistã” a început sã se impună în Anglia. Potrivit aderenţilor acestei scoli, organizările sociale de tip binar apar ca rezultat al unor evenimente istorice, anume din amestecul a douã popoare diferite dintre care unul, năvălitorul victorios, ar fi elaborat un sistem social în cooperare cu populaţia băştinaşã a teritoriului invadat.

Pe scurt, în deceniul al treilea, clasificările duale ale societăţii şi lumii, cu toate cosmologiile, mitologiile şi ritualurile pe care clasificarea dualã le implicã erau considerate fie de origine socialã (Durkheim şi discipolii săi), fie de origine “istoricã”, adică în acest al doilea caz rezultând din amestecul a douã grupări etnice: o minoritate de învingători civilizaţi şi o masã de autohtoni zăbovind într-un stadiu de primitivitate.

Recent, însã, s-au încercat sã se depăşească aceste douã perspective, cea sociologicã şi cea istoricisticã. Structuralismul, de pildã, interpretează diferitele tipuri de opoziţii ca expresii a unui sistem riguros şi perfect articulat, deşi acest sistem operează la nivelul inconştient al spiritului. Pentru structuralişti, polaritãţile, opoziţiile şi antagonismele nu au o origine socialã şi nici nu trebuie explicate prin evenimente istorice. Mai degrabă, ele sunt expresii ale unui sistem perfect coerent, deşi acţionează la nivelul inconştientului. In ultima instanţã, este vorba de o structurã a vieţii. Altfel spus, nu existã soluţie de continuitate între polaritãţile şi opoziţiile percepute la nivelul materiei, vieţii, inconştientului, a limbajului sau al organizării sociale şi acelea percepute la nivelul creaţiilor mitologice şi religioase.