Eclesiologia ortodoxă

Creaţia şi omul reprezintă actele prin care se manifestă iubirea treimică, şi în care sunt condensate energiile de viaţă şi comuniune ale divinităţii, energii ce susţin existenţa veşnică. Temeiul celor ce există, pe baza învăţăturii Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, nu poate să aibă decât o bază hristologică, pentru că în Hristos sunt toate cele create, El fiind Arhetipul lor: „ pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ... el este mai înainte de toate, şi toate prin el sunt aşezate” (Coloseni, 1, 16-17). Hristos, Cuvântul Ipostatic al Tatălui: „La început era Cuvântul , şi Cuvântul era de la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1), este cel ce se împărtăşeşte de iubirea şi raţiunea Tatălui, pe care o face prezentă în sfera circumscrisă ca manifestare şi transpunere a ei în fiinţele raţionale.

ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI- REFACEREA COMUNIUNII OMULUI CU DUMNEZEU

Sfinţii Părinţi, vorbind despre întruparea Cuvântului, pun accent mai mult pe restaurarea omului şi înnoirea lui, de aceea motivul central al înomenirii Fiului îl constituie mântuirea omului , creat după chipul şi spre asemănarea cu El, prin legătura harului. Dumnezeu cunoscând din eternitate căderea omului „ mai înainte de întemeierea lumii ( I, Petru 1, 20 ), a hotărât întruparea Fiului Său, „ taină a voi Sale, după bunăvoinţa sa” ( Efeseni 1,9), taina cea din veci ascunsă ( Efeseni 3, 9 ) şi darul ce ne-a fost dat spre mântuirea noastră ( II, Timotei 1, 9; I Cor. 2, 7 ).

După Sfinţii Părinţi în general şi Sfântul Atanasie în special, putem vorbi de o serie de cauze, care cer cu necesitate întruparea Cuvântului, dintre care enumerăm câteva:

• Principalul scop al întrupării Logosului este ridicare omului din robia morţii, realizat din marea iubire şi bunăvoinţa Creatorului: „ Căci e de trebuinţă ca, vorbind despre arătarea Cuvântului nouă, să grăim şi despre începutul oamenilor, ca să cunoşti că noi am fost motivul pogorârii Lui, şi neascultarea noastră a tăcut ca iubirea de oameni a Cuvântului, ca Domnul să vină la noi ...” , aducând mântuirea şi izbăvirea noastră, ridicând după har neamul omenesc la ceea ce este El după fire.

• Persoana umană a fost creată de Dumnezeu ca mijloc de relaţie ce se

găseşte şi se împlineşte pe sine prin participare la Creatorul său, omul fiind

creat ca partener de dialog al divinităţii. De aceea de la început a avut loc o

chemare prin care întreaga creaţie este legată de Logosul

divin, legătură ce se realizează prin om, el fiind un fel de „umbră a

Cuvântului” , prin care participă la iubirea divină, legătură realizată haric

prin Hristos, cel ce este „oglinda slavei şi icoana Tatălui” , chipul gândit

din veci al Tatălui, Arhetipul omului, Răscumpărătorul şi Restauratorul ce

împărtăşeşte viaţa veşnică.

• Omul n-a fost adus la existenţă din necesitate pentru Dumnezeu, ci din

marea Lui iubire ce-l îmbracă în fericire şi curăţie. Prin căderea în păcat,

moartea întră în firea cea curată, ca urmare a poruncii divine, de aceea pentru biruirea ei era necesară întruparea Cuvântului. Nimeni altcineva nu era în măsură să schimbe moartea dată ca lege , în nemurire, şi să refacă chipul omului, decât Logosul lui Dumnezeu ce are viaţa în sine, care prin asumarea trupului omenesc şi prin jertfa sa ridică pe om de sub jurisdicţia păcatului.

• Omul fiinţă raţională, creat după chipul lui Hristos, primeşte în

asemănare şi scopul ultim la care trebuie să ajungă. Scopul pentru care a fost

creat, dacă era distrus de păcat, s-ar fi contrazis bunătatea şi atotperfecţiunea divină: „măiestria arătată de El în fiinţa oamenilor ar fi dat dovadă de slăbiciune” .

• Restaurarea desăvârşită a chipului nu o putea realiza sub nici un fel

omul cel vechi pentru că era lipsit de har. De aceea Hristos reface chipul şi îl

stabileşte definitiv în har, nimicind totodată puterea celui rău, refăcând pe

om după chipul cel ceresc al Său, dându-i: „ un suflet nou, pentru ca Adam

să fie iarăşi stăpân al morţii” .

• Imensitatea învierii Logosului este factorul important al vieţii umane,

fiind accentuat de Sfinţii Părinţi, pentru că prin El, omul este stabilit în

adevărata existenţă, având virtutea ca mijloc spre asemănare.