Educația Religioasă

Educaţia este un proces evolutiv şi complex desfăşurat pe parcursul mai multor etape şi vizând o anume finalitate, finalitate care are în vedere formarea şi dezvoltarea însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi ale tineretului, ale oamenilor şi ale societăţii.

De-a lungul secolelor, educaţia a fost strâns legată de religie. În Antichitate, în Orient, şcolile funcţionau în general pe lângă temple. În Occident, mănăstirile erau centre de cultură pe lângă care funcţionau şcoli, atât pentru viitorii clerici (şcoala interioară), cât şi pentru laici (şcoala exterioară). În ţara noastră încă din sec. al XI-lea existau şcoli pentru pregătirea preoţilor pe lângă mănăstiri şi centre episcopale, cu predare în limba latină, greacă şi slavă.

Despre sensul şi importanţa educaţiei religioase, vorbeşte şi filosoful culturii şi esteticianul Tudor Vianu care, scriind despre interacţiunea valorilor preciza că, dacă toate celelalte domenii au o valoare integrativă, religia se constituie ca o valoare ce dă sens integrator celorlalte direcţii ale cunoaşterii.

Prin educaţia religioasă trebuie să realizăm de fapt o reală cultivare a spiritului. Ea ne ajută să construim un sistem de valori spirituale, etice, estetice etc. racordate la personalitatea fiecăruia dintre noi şi materializarea în comportamente integratoare în viaţa comunităţii din care facem parte şi a societăţii în ansamblu.

În aspiraţia noastră către perfecţiune, ne raportăm la fiinţa divină, la Dumnezeu, pentru că El este singurul model formativ existenţial. În cultivarea sufletului educaţia religioasă nu este unilaterală; ea apelează şi, chiar mai mult, îşi găseşte unele premise care o fortifică în educaţia civică, estetică, morală.

Cercetările în domeniul psihologiei copilului ne arată că educaţia moral-religioasă este posibilă de la cea mai fragedă vârstă, iar preşcolarii cu trăsăturile de voinţă şi caracter în formare sunt receptivi la influenţele exercitate asupra lor.

Dacă educaţia morală reprezintă acea latură a procesului de pregătire a copilului pentru viaţa care are în vedere cunoaşterea, înţelegerea şi practicarea binelui în viaţa socială şi adaptarea la viaţa conunităţii, educaţia religioasă trebuie privită într-o strânsă legătură cu educaţia morală acordându-i fundament divin. Educaţia moral-religioasă trebuie să înceapă încă din primii ani de viaţă în familie. Apoi se continuă potrivit nivelului de înţelegere a copilului pentru a se forma în sufletul acestuia impresii, deprinderi de conduită şi sentimente cu ajutorul cărora să devină o adevărată persoană deschisă comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.

Educaţia este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti, de asemenea educaţia religioasă este posibilă în vârsta copilăriei deoarece însuşi sufletul copilului are în interiorul său cele necesare pentru aceasta. Sufletul copilului poate fi întărit ca o cetate; simţurile sunt porţile acestei cetăţi sau înrităturile lui. Educaţia religioasă creştină este posibilă numai dacă Hristos însuşi este primit în sufletul omului şi dacă acest suflet lucrează împreună cu Hristos la desăvârşirea sa.

Educaţia religioasă şi catehizarea presupun o introducere a subiectului în marile mistere, facilitând întâlnirea şi înţelegerea religiei şi tradiţiei creştine. Experienţa religioasă îl face pe om să înţeleagă şi să acţioneze mai bine, îl invită la reflexie, îi luminează interiorul. Ea are drept obiectiv cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii la individul copil sau adult. Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă. Religiozitatea este o stare psihică derivată din credinţa într-un principiu suprem, etern şi imuabil. Educaţia religioasă creştină, de pildă, are ca proiect formarea şi desăvârşirea profilului moral-religios, întrupartea la nivelul uman a unor virtuţi, într-un fel “îndumnezeirea” omului, în măsura “coborârii” acestui atribut la dimensiunea şi condiţia umanului.

Din încercările de a surprinde specificul educaţiei religioase, se pot extrage următoarele trăsături ale educaţiei religioase:

1. Doar omul poate fi educat în perspectivă religioasă; această latură formativă, ca şi educaţia în general, nu poate fi apanajul lumii subumane;

2. Educaţia religioasă presupune, în afară de om, prezenţa dimensiunii transcendente, a unui factor informat mai presus de om şi de lume;

3. Educaţia religioasă nu se realizează de la sine, instantaneu, ci presupune o intervenţie exterioară conştientă, o serie de tactici procedurale şi metodologice, deliberate, dimensionate de factorii care înfăptuiesc o atare educaţie;

4. Intenţionalitatea acestei laturi a educaţiei este imprimată şi de prezenţa unui scop, a unui proiect al devenirii personalităţii umane în perspectiva unei valori ce merită să fie încorporate de individul copil sau adult.

Formarea conştiinţei religioase comportă trecerea prin anumite stadii, intervale de timp în care chestiunile fumdamentale ale omului sunt percepute şi primesc rezolvări particulare.