Eutanasie și Sinucidere Asistată

CAPITOLUL I

I.1 Introducere

Eutanasia ca noţiune şi metodă, a suscitat din antichitate şi până în zilele noastre numeroase discuţii cu implicaţii filozofice, psihologice, medicale, juridice, morale, religioase etc.

In spaţiul public discursul este polarizat între cei care consideră că dacă omul are dreptul la viaţă, are şi dreptul la moarte şi cei care consideră viaţa ca fiind un dat care transcende controlul uman. De multe ori argumentele sunt distorsionate fie de opţiunile ideologice ale combatanţilor, fie de maniera în care acestea sunt exprimate. Cel mai frecvent „apărătorii vieţii” recurg la amintirea nazismului pentru a face imposibilă orice discuţie. Acest tip de etichetă compromite adversarii înainte ca aceştia să-şi fi exprimat punctul de vedere şi face de fapt imposibilă o dezbatere.

Definiţia şi terminologia eutanasiei a cunoscut mai multe schimbări în decursul diverselor etape istorice.

Termenul de eutanasie a fost introdus de Francis Bacon (1561–1626), care i-a acordat un sens pur filozofic. În accepţiunea sa, eutanasia semnifică o „moarte bună, liniştită, fericită”. Eutanasia implică un ansamblu de acţiuni sau inacţiuni medicale, având suport etico-juridic şi fiind în interesul bolnavului, în sensul în care duce la scurtarea suferinţelor lui, care în momentul actual, din punct de vedere al ştiinţei medicale, nu beneficiază de un tratament etiologic, ci dimpotrivă, prognosticul este un sfârşit apropiat şi inevitabil.

În dicţionarul enciclopedic, eutanasia este definită ca o moarte fără dureri sau ca o metodă de provocare, de către medic, a unei morţi precoce,nedureroase, unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinţă grea şi prelungită.

În Larousse, eutanasia este definită ca fiind un ansamblu de metode care produc moarte fără suferinţă, punând capăt unei lungi agonii sau unei boli foarte dureroase cu sfârşit letal.

În dicţionarul juridic penal, eutanasia este definită ca uciderea săvârşită sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală incurabilă şi a cărei moarte este din această cauză inevitabilă.

Eutanasia reprezintă o problemă din ce în ce mai discutată şi controversată în majoritatea ţărilor lumii. Progresele înregistrate în domeniul terapiei intensive şi reanimării cu introducerea unei aparaturi din ce în ce mai performante ce permite monitorizarea pacienţilor pot prelungi viaţa, uneori dincolo de graniţele fireşti. Pe fondul acestor progrese tehnologice s-a modificat modul de abordare a pacienţilor cu boli incurabile, luându-se în discuţie tot mai des dreptul la viaţă, dar şi dreptul la o moarte decentă a acestor pacienţi. În acest context, problema eutanasiei rămâne una dintre cele mai controversate, neputându-se soluţiona unitar deoarece include problematica vastă a dreptului la viaţă şi implicit a dreptului la moarte a pacienţilor cu boli incurabile aflaţi în stadii terminale.

Concepţiile şi opiniile referitoare la eutanasie se pot grupa în două categorii principale: una care este pro eutanasie şi alta care este împotriva acesteia, ambele susţinându-şi părerile prin argumente de ordin medical, religios, etic şi juridic.

Adepţii eutanasiei invocă ca argument major degradarea fizică şi adesea psihică a bolnavilor cu afecţiuni incurabile şi cu dureri insuportabile. Adversarii eutanasiei pornesc în primul rând de la principiul fundamental al îndatoririlor medicului faţă de pacient, şi anume acela că medicul trebuie să ajute bolnavul până în ultima clipă. Conform acestui principiu, medicul nu are dreptul de a suprima viaţa pacientului, ci trebuie să lupte pentru ea, indiferent de gravitatea bolii, chiar şi atunci când nu mai există nici o speranţă.

Un alt argument contra eutanasiei îl reprezintă dificultatea stabilirii momentului ireversibilităţii unei boli, ţinând cont de faptul că medicina este într-un continuu progres şi speranţa unor achiziţii de ultimă oră cu efect salvator devine tot mai actuală.

O altă motivaţie împotriva eutanasiei o constituie faptul că această practică ar putea suscita interesul unor membri ai familiei bolnavului de a grăbi trecerea acestuia în nefiinţă. Un alt argument invocat este acela că medicina, chiar în contextul dezvoltării actuale, nu este infailibilă. Eroarea de diagnostic şi prognostic reprezintă o realitate, fiind acceptată chiar şi în clinici universitare unde experienţa şi profesionalismul se împletesc cu o dotare performantă.

Ca o alternativă de viitor, eutanasia în cazul bolnavilor terminali ar putea fi înlocuită cu criogenia, metodă aflată în curs de experimentare şi care constă în principiu în conservarea prin frig a organismelor vii. Această metodă ar permite reanimarea bolnavului în momentul în care se descoperă rezolvarea terapeutică pentru boala de care suferă.