Familia Creștină - Taina Iubirii și a Comuniunii spre Mântuire

Întemeiată în Raiul cel de demult, binecuvântată la începutul activităţii sale dumnezeieşti printre pământeni în Cana Galileii, căsătoria este , pe drept cuvânt cea mai veche „instituţie” de la creaţie. Reflectând aupra acestei realităţi, putem cerceta lucrurile şi lucrările divine pornind de la premisa că, aşezarea unirii bărbat-femeie imediat după „naşterea” naturii din nimic este un argument al însemnătăţii căsătoriei în planul divin de mântuire a lumii din iubire.

Crearea omului este astfel act de iubire a lui Dumnezeu, dar nu o iubire externă pe care omul să o perceapă şi să o înveţe prin imitare, ci o iubire imprimată în chiar natura fiinţială a omului. Este o iubire pe care omul o descoperă în dimensiunea sa ontologică şi căreia îi oferă raţionalitatea prevăzută de chiar Creator în actul creaţiei. Omul este chemat să-L descopere pe Dumnezeu în esenţa Lui în propria sa persoană.

Dar de ce esenţa dumnezeiască în om? Pentru că Dumnezeu se regăseşte în om în relaţia de iubire voluntară. Aceasta este esenţa divină: împărtăşirea iubirii benevole şi sincere faţă de om după modelul iubirii intratrinitare. Omul este chip al lui Dumnezeu în chiar natura sa care a cuprins în ea dualitatea bărbat – femeie. Descoperind iubirea faţă de celălalt sădită de Dumnezeu în inima omului, creatura îl întâlneşte pe chiar izvorul iubirii – Dumnezeu.

Iubirea sinceră este sentimentul care, aplicat la persoanele umane, ne ridică la vederea celor dumnezeieşti din lume. Este un act de întâlnire a creatului cu Creatorul în fiinţa creată.

Aşadar vocaţia socială a omului a fost sădită de Dumnezeu în om odată cu creaţia lumii. Din veşnicie, Dumnezeu l-a gândit pe omul - Adam, dar nu singur ci în comuniune ontologică cu partenerul său – Eva, şi nu pentru a combate plictiseala ci pentru a oferi omenirii posibilitatea de a se bucura de taina descoperirii lui Dumnezeu prin cunoaşterea sinelui în cel de lângă el.

Este astfel cert că unirea binecuvântată de Dumnezeu în Rai dintre Adam şi Eva a fost actul primar pe care L-a pus la dispoziţia umanităţii pentru a se ridica la desăvârşire – îndumnezeire. Omul nu descoperă nimic nou sau străin ci se descoperă pe sine în celălalt, pe celălalt în sine şi împreună, pe Dumnezeu în ei şi pe ei în Dumnezeu.

Dacă acesta este „motorul” pus de Dumnezeu la dispoziţia omenirii pentru a avansa la cele veşnice, cu atât mai mult, ni se pare îndreptăţit să revelăm aceste lucrări celor care, poate, în vârtejul antrenant al vieţii s-au transformat în nişte naufragiaţi fără barcă şi fără vâsle pe o mare din ce în ce mai învolburată. Este de datoria noastră, a creaţiei Sale după chipul Său, să oferim celor din jurul nostru măsura cea bună a lucrurilor care îi conduc pe oameni la măsura asemănării cu El.

Căsătoria este şi trebuie să fie calea de descoperire a lui Dumnezeu cel jertfelnic în jertfa noastră faţă de cel de lângă noi. Şi Adam şi Eva au fost o singură esenţă în două persoane iar asta este forţa care ne permite să aprofundăm relaţia de dragoste până la descoperirea lui Dumnezeu în „comunicare şi cuminecare” cu celălalt pentru mântuirea tuturor oamenilor.

Minunea din Cana Galileii începe cu prima minune a activităţii lui Iisus Hristos în lume prin transformarea apei în vin pentru continuarea bucuriei nunţii celor doi proaspăt căsătoriţi şi pentru a salva onoarea tinerei familii. Minunea aceasta a pus bazele tainice ale căsătoriei la insistenţele Maicii Domnului, simbolizând prin acest act transformarea spirituală a oamenilor sub înrâurirea Duhului Sfânt conturând slava lui Dumnezeu în faţa ucenicilor lui.

Înainte de cununie mulţi tineri îşi pun întrebări referitoare la necesitatea cununiei religioase iar răspunsul care susţine argumentul crud care afirmă că „aşa trebuie” sau „ca să scape de gura lumii” nu face decât să devalorizeze importanţa tainică a nunţii instituite de către Hristos. „Dacă ne întemeiem familiile căutând lucrurile care plac lui Dumnezeu, vom fi potriviţi pentru a supraveghea Biserica, deoarece într-adevăr familia este o mică Biserică. De aceea este posibil să-i depăşim pe ceilalţi în virtute devenind nişte buni soţi şi soţii”.

Filmele şi secvenţele cinematografice referitoare la cununie insistă cu predilecţie pe itinerariul miresei la altar la braţul tatălui şi pe sărutul pasional de la sfârşit.