Forme de organizare și conducere a Bisericii în primul mileniu

Activitatea învăţătoreasca în primele patru veacuri creştine

Introducere

Primul secol creştin nu cunoaşte un învăţământ organizat în şcoli teologice ci se bazează doar pe adevăruri simple de credinţă instituite de Însuşi Mântuitorul, apoi prin opera Apostolilor misionari. Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu printre necreştini a fost cea dintâi formă de lucrare misionară; ulterior când se formează comunităţi creştine, lucrarea misionară devine mai prezentă.

Apostolii investesc persoane cu har în vederea continuării acestor opere catehetice apărând astfel didascalii harismatici. Instructori ai primelor comunităţi erau chiar naşii de la botez dar şi părinţii din familia creştină care au fost convertiţi la creştinism mai înainte.

Activitatea învăţătoreasca s-a practicat neîntrerupt până în zilele noastre cu deosebirea că cei care predau învăţăturile nu mai au acelaşi statut ca cei din primele veacuri. Putem înţelege acest aspect comparând profesorii de religie din şcoli sau facultăţi cu didascalii harismatici, sau comparând preoţii de astăzi cu Apostolii care aveau Kerigma.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos– cel dintâi catehet

Începutul misiunii învăţătoreşti l-a făcut Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos expunând învăţătura Sa mulţimilor prin viu grai. Prin forma catehezei Lui s-au născut normele catehizării desăvârşite. Nu vom căuta o metodologie învăţătorească dar vom avea în vedere principiile permanent valabile pentru educaţia şi învăţământul religios-creştin. Deoarece auditoriul Său era format din ascultători variaţi, lucrarea Sa învăţătoreasca nu este una şablonică ci una elastică deoarece era importantă preocuparea ascultătorilor şi gradul lor de cultură.

El a exercitat o influenţă puternică asupra urmaşilor Săi prin puterea exemplului, cel mai important aspect fiind iubirea; acest lucru îl cere şi ucenicilor Săi. Zelul cu care a lucrat Mântuitorul a fost de neegalat, mai ales în momentele în care era batjocorit când nu a încetat să predice. Pentru predicatorul contemporan se cere de asemenea dragostea şi iubirea faţă de aproapele său dar şi credinţa în adevărurile predicate. Un predicator nu poate învăţa despre credinţa în Sfânta Treime dacă el însuşi nu crede în Ea, sau tot aşa nu poate predica împotriva lăcomiei când el este lacom şi cei din jurul lui ştiu şi văd asta.

Metodele de învăţământ folosite de Mântuitorul sunt variate, ţinându-se cont de diferitele împrejurimi: “inductiva, deductivă, analitică, sintetică, genetică, experimentală” . Formele de învăţământ folosite sunt cea povestitoare şi acroamatica . Pe lângă acestea, Mântuitorul foloseşte şi forma întrebătoare şi interogativă atunci când vrea să amintească ascultătorilor un adevăr predicat anterior verificând astfel cunoştinţele dobândite. În discursul Său întâlnim toate cele trei moduri de învăţământ: individual, colectiv şi monitorial . Din analiza discursurilor Sale putem observa că aplică toate principiile didactice: psihologic, natural, educativ, practic, temeinic şi durabil. Este psihologic când vorbeşte cu Petru atunci când era impulsiv sau cu Ioan care era mai tânăr; este natural deoarece explică noţiunile de la simplu la complex; educativ pentru că scopul învăţăturilor Sale era să educe ascultătorii, practic deoarece sfaturile teoretice aveau aplicabilitate în practică şi în sfârşit durabildatorită conlucrării cu Duhului Sfânt.

Misiunea învăţătoreasca a Sf. Apostoli

Mântuitorul a transmis misiunea Sa învăţătorească Apostolilor Săi împuternicindu-i să înveţe mai departe dogmele credinţei creştine prin cuvintele: “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă” ( Matei 28, 18-20).

Toţi Apostolii şi-au îndeplinit misiunea învăţătorească dar cel care s-a remarcat a fost Apostolul Pavel. El a deţinut cel dintâi şi cel mai important dar, anume vocaţia. Observăm asta din istorisirile Sf. Scripturi despre călătoriile sale misionare dar şi din mulţimea epistolelor scrise de el. În opera sa învăţătorească nu s-a temut niciodată de nimic şi şi-a bazat învăţătura pe Persoana Mântuitorului căci Acesta i-a conferit autenticitatea supremă. La fel ca înaintaşul său, el nu a fost un teoretician ci a căutat să aibă în vedere exigenţele practicii.

Avem numeroase dovezi din care putem deduce cum realizau Apostolii opera lor învăţătoreasca: când ajungea într-o comunitate nouă, Apostolul spunea cine este iar apoi prezenta învăţătura evanghelică; cu alte cuvinte ei vesteau Evanghelia, aceasta fiind o acţiune kerigmatică. Dacă acea comunitate accepta învăţătura, începea o perioadă de catehizare după care cei instruiţi erau botezaţi şi puteau să participe şi la Sfânta Liturghie. Kerigma apostolică conţinea un mic rezumat vetero-testamentar cu precizarea profeţiilor mesianice apoi a momentelor importante din viaţa Mântuitorului: întruparea, activitatea, moartea şi Învierea Sa.

Putem concluziona că această kerigmă avea un caracter misionar; locul ei era diferit (în case, Sinagogi, pieţe) iar în expunerea sa se pleca de la un text biblic sau de la o anumită temă doctrinară.

După propovadurirea orală, Apostolii au început să scrie epistole pentru a întări cele predicate oral şi pentru a propovădui acolo unde nu puteau ajunge fizic. Cu toate acestea, în perioada apostolică nu întâlnim o catehizare sistematică deoarece Apostolii se ocupau mai mult de misiuni.