Geneza si Evolutia Istorica a Partidelor Politice

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Geneza si Evolutia Istorica a Partidelor Politice.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 7 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Religie

Extras din document

Cu toate că partidele politice îşi au originea în antichitate, ele nu au avut aceeaşi pondere şi semnificaţie în toate orânduirile sociale. În prezent, majoritatea politologilor se situează pe poziţia unei delimitări nete între partidele care s-au manifestat în viaţa social-politică a orânduirilor sclavagistă şi feudală şi cele a căror existenţă este legată de dezvoltarea societăţii moderne. De aceea, unii dintre ei acordă partidismului, ca formă de acţiune politică, o vechime doar de aproximativ două secole[1]) considerând că partidele din perioadele istorice sclavagistă şi feudală trebuie să fie calificate ca facţiuni, societăţi secrete, clici, camarile, conjuraţii etc. Se apreciază că aceste grupări au o natură extrinsecă şi un rol incidental în raport cu frăţiile, sfaturile, comunele, ghildele şi altele, care s-au constituit - prin caracterul lor instituţionalizat - în elemente fundamentale ale vieţii sociale, încadrându-se în sistemul politic al comunităţii umane din epocile respective.

Grupările politice concentrate în "partide" existente în cetăţile antice, cu precădere în cele ateniene şi romane, dar şi luptele facţionale şi dinastice din cadrul imperiilor sclavagiste, iar apoi, confruntările partidiste din principatele, ducatele şi oraşele medievale sau cele care au exprimat, în ipostaze diferite, lupta dintre partea clericală şi cea laică, dintre aristocraţie şi monarhie în cursul epocii medievale sau grupările politice de la confluenţa dintre orânduirile sociale feudală şi capitalistă se constituie, fiecare dintre acestea, în precursoarele unor forme de organizare şi acţiune politică care s-au cristalizat ca factorii cei mai activi şi expresivi ai politicului în epoca contemporană.

Referindu-se la războiul peloponeziac (431-404 î.Hr.) Tucidide evocă discordia luptelor civile, a luptei dintre partidele care, potrivit opiniei sale, "nu se alcătuiau în armonie cu legile pentru binele general, ci alături de ele, pentru foloase personale"[2]). În cadrul acestor conflicte interne, arată Tucidide, "partidele democratice chemau pe atenieni, aristocraţii, pe spartanieni"[3]).

Prin consemnările lui Tucidide, completate cu cele ale lui Xenofon, la care se adaugă analizele instituţiilor politice greceşti întreprinse de Aristotel, în gândirea social-politică s-a statornicit şi s-a perpetuat apoi, prin intermediul istoricilor, filosofilor şi juriştilor romani, iar mai târziu, prin operele umaniştilor renascentişti şi ale reprezentanţilor filosofiei sociale şi politice luministe din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, concepţia despre partide şi lupta între partide, ca o abatere dăunătoare de la lege. Tot din operele acestor înaintaşi se desprinde cu limpezime concluzia că partidele respective au rezultat din frământările şi luptele din cadrul procesului de destrămare a unor vechi rânduieli şi ale apariţiei şi dezvoltării noii societăţi sclavagiste. Aceste partide au dat vigoare şi expresie acţiunii istorice care a guvernat trecerea de la barbarie la civilizaţie în Grecia antică. Ele au constituit procese şi, în acelaşi timp, instrumente ale forţelor sociale ale unei societăţi care, potrivit condiţiilor ei economice, s-a scindat în oameni liberi şi sclavi, în bogaţi exploatatori şi săraci exploataţi. Această realitate istorică îşi găseşte expresia în cadrul evoluţiei Greciei antice, Sparta constituindu-se, ca urmare a legilor lui Licurg, într-un stat sclavagist oligarhic, prin organizarea într-o clasă militarist-aristocratică a polisului, dominând în mod absolut peste masa periecilor (popor de rând), a iloţilor şi sclavilor, iar Atena înregistrând în urma unui proces social-politic complex, de la Solon la Pericle, forma tipică cea mai evoluată a democraţiei sclavagiste.

Atingerea acestei forme a fost rezultatul unei continue lupte pentru transformări social-economice şi politice care s-a dus între eupatrizi - mari proprietari funciari - şi demos - alcătuit din agricultori, păstori, meseriaşi, navigatori, negustori - care tindeau către instituţii şi legiuire apte să le apere proprietatea şi persoana.

În aceste condiţii istorice, democraţia (guvernarea poporului) şi oligarhia (guvernarea bogaţilor, aristocraţior) au devenit doi antipozi şi, totodată, două alternative politice, două doctrine fundamental opuse cu privire la organizarea şi conducerea polisului, la caracterul şi sensul puterii politice în cadrul comunităţii statale sclavagiste ale vechii Elade.

Marea comunitate a Greciei antice, răspândită pe o largă arie geografică (mai ales în urma procesului de colonizare elenă) a fost divizată timp de secole în două forţe politice antagonice: Liga ateniană (în frunte cu Atena) şi Liga peloponeziacă (în frunte cu Sparta). În disputa acestora pentru hegemonie s-au reflectat contradicţiile orânduirii sclavagiste care, în plan ideologic, şi-au găsit expresie în opoziţia dintre democraţie şi oligarhie ca formă de organizare şi guvernare politică a statului.

Este o realitate ilustrată cu un profund discernământ şi în opera Stagiritului "Statul atenian"[4]), în care autorul, descriind lupta dintre partide ilustrează dialectica metamorfozării contradicţiilor economice şi a luptelor sociale pe care acestea le determină, în politică, în acţiunile pentru puterea statală. "Agora" a rămas în tradiţia istorică principalul loc al confruntărilor dintre forţe, în cadrul cărora s-a afirmat ca factor dinamic în lupta dintre partidele politice[5]).

Pe vremea legiuitorului Solon (sec. VI î.Hr.), apreciat ca primul reformator democratic al Atenei, polisul grecesc era deja împărţit în cele două partide (eupatrizii şi demosul), ce corespundeau în plan social unor grupări sociale antagoniste distincte[6]). După Solon, Atena s-a divizat, potrivit relatărilor lui Aristotel, în trei partide politice ce reflectau accentuarea stratificării sociale: pedienii (partidul celor de la câmpie, reprezentând aristocraţia funciară), paralienii (partidul celor de pe ţărmul mării, reprezentând negustorii, comercianţii etc.) şi diacrienii (partidul celor de la munte, agricultorii şi păstorii nevoiaşi etc.)[7]). Fiecare partid milita pentru o formă de guvernare a polisului, care corespundea intereselor grupului social pe care îl reprezenta (primul tindea spre oligarhie, al doilea, spre o formă moderată, iar al treilea, spre democraţie). Din raporturile dintre aceste partide a rezultat democraţia ateniană, ca o formă a puterii de stat şi un sistem de guvernare în orânduirea sclavagistă. În cadrul regimului de clasă sclavagist, forţele sociale dominante şi-au făurit din partide instrumente de organizare şi luptă pentru propria lor cauză, în cadrul sistemului social-politic respectiv. Politicul a jucat în viaţa ateniană din ultima jumătate a mileniului I î.Hr. un rol în care funcţiile, legile şi formele sale specifice de manifestare au fost realizate la mare nivel, constituindu-se în componente ale valorilor clasice lăsate moştenire posterităţii de către civilizaţia antică.

Ultima fază de mare ecou a epocii partidiste a Greciei antice a constituit-o lupta dintre partidul macedonean şi cel antimacedonean (a doua jumătate a sec. IV î.Hr.), atunci când Macedonia, ajunsă la rangul de primă putere între statele sclavagiste balcanice, a început o puternică acţiune expansionistă facilitată de slăbiciunea politică şi militară a polisurilor din Elada.

Fisiere in arhiva (1):

  • Geneza si Evolutia Istorica a Partidelor Politice.doc