Grupări și Partide religios-politice în Iudeea

A) Introducere

Grupările cu caracter religos-polotic n-au existat decât după revenirea iudelor din exil, mai precis după câștigarea independenței politice când s-a pus problema reorganizări vieții sociale. În acest context, au apărut unele fracțiuni care susțineau cu înverșunare integrarea statului iudeu în structurile statale civilizate ale vremii. Altele în schimb, miltau pentru o națiune spirituală, care să își mențină structurile de organizare după principiile teocratice.

Moise și în general, toți profeții s-au străduit să apere și să consolideze unitatea poporului evreu, stăruind asupra păstrării neștirbite a credinței monoteiste și a respectării tradițiilor stămoșești. Însă începând cu perioada Hașmoneilor, s-a pus din ce în ce mai des problema neatârnării politece a țării. Desigur că aceasta nu se putea realiza fără transformarea Iudeii într-un stat politico-militar, pe măsura treceri timpului, intrând în conflict cu vechile principii teocratice. Astfel, aceste divergențe, vor da naștere unor grupări religios-politice (secte, dintre care unele sunt și partide), care vor provoca, mai ales sub stăpânirea romană, conflicte și ciocniri sângeroase între evrei ; faclitând distrugerea Ierusalimului și a Templului Sfânt.

B) Fariseii

Numele de fariseu se pierde în negura secolelor. În prima carte a Macabeilor îi găsim sub denumirea de asidei (cei credincioși). Abia prin secolul al II-lea î.Hr. îi intâlnim cu numele de farisei. Sensul original al acestei denumiri este contestat, și nici până astăzi părerile nu concordă. Însă etimologic termenul de fariseu derivă din rădăcina verbului paras, care are mai multe sensuri şi anume: „a separa”, ”a deosebi”, ”a declara”, ”a explica”, ”a declara deosebit”, ”a interpreta”. Ca urmare, numele lor poate fi interpretat ca referindu-se atât la convingerile lor politice, şi atunci prin termenul de fariseu se poate înţelege cel separat, adică cel cu o altă opinie politică, cât mai ales cel cu o altă opinie morală, cel cu un alt comportament. Idealul lor era de a păstra cu orice preţ învăţătura lui Moise.

Sarcina principală a fariseilor era de a fi în slujba Legii, care era nebănuit de prețiută de ei. Templul trecea pe planul al II-lea. Ei considerau că pe lângă Scripturi (forma scrisă a învătăturilor divine), Dumnezeu îi transmisese lui Moise și o tradțtie orală în care îl învăța semnificația și modul de aplicare a Legii. De aceea, dincolo de textul scris, ei aveau o serie întreagă de reguli și rânduieli pentru viata de zi cu zi, care vizau mai ales purificarea. Astfel, Legea divină trebuia completată prin perceptele vechilor cărturarilor care constituia o adevărată tradiție orală. Aceasta cuprindea percepte și indicații pentru toate cazurile survenite în raporturile vieții cotidiene, dar pe care Legea divină, nu le prevedea. Ele mai târziu au fost fixate în scris, atribuindu-se o autoritate și o importanță exagerată, chiar mai mare decât Legea în sine.

De aceea, în raporturile și actele vieții zilnice, fariseul trebuia se evite cu luare aminte orice contact cu persoanele și lucrurile recunoscute drept necurate. În practică el era obligat să se separe continuu, fiind în pericol de a deveni impur.

Este foarte împortant de precizat ca fariseul fugea nu numai de păgâni, și tot ceea ce aceștia atinseseră, precum vameșii și cei arătați cu degetul, dar evitau chiar pe compatrioții lor, care nu făcea parte din confreria lor. De fapt ei se izolaseră de masa poporului , deoarece căutau sfințenia.

Astfel, la începutul erei creștine, fariseii nu vor să fie decât apărători ai Legii și ai tradiței. Datorită ritualismului lor, se aflau mereu în opoziție –și chiar ură- cu saducheii, alt partid religios-politic, care înlăturau datinile bătrânești și nesocoteau însăși Legea, în ceea ce nu le convenea, fiind raționaliști. Ei nu se uneau unii cu alții decât în proble considerate de interes național, sau în cazul lui Iisus, pe Care îl căutau să-L omoare și pe Care L-au osândit apoi la moarte.

Sfințenia cerea respectarea riguroasă a Legii și a ritualurilor. De aceea fariseii le respectau așa de scrupulos. Ei prețuiau valorile morale: se voiau pedagogi. În general erau mai înclinați spre respectarea valorilor religioase decât puterea politică. Dar atunci când a fost nevoie, în timpul războaielor macabeene, unii dintre cei ”evlavioși” s-au alăturat unei revolte și, cu arma în mână, au apărat Legea și templu. Intervenția lor politică s-a mai simțit și în timpul domniei lui Alexandru Ianeu, căci după moartea acestuia ajung să fie cooptați la conducere, deținând pozițiile dominante în Sinedriu.