Hamartiologia și patologia - Legătura dintre păcate și bolile psihice

INTRODUCERE

Am elaborat această lucrare de seminar cu titlul „Hartiologia și patologia: legătura dintre păcate și bolile psihice” la disciplina Bioetică.

Motivul pentru care am ales această temă, este importanța subiectului în societatea contemporană. Trăim într-o societate în care patologia bolilor sau cel puțin a tulburărilor psihice este din ce în ce mai prezentă. Starea de anxietate sau de teamă nejustificată (atac de panică) pare să copleșească lumea în care trăim. Astfel am încercat în prezenta lucrare, să arăt motivele apariției acestor boli psihice, dincolo de latura medicinei psihiatrice, încercând să tratez cauzele spirituale ale acestor tulburări.

În Capitolul I numit „Definiție și terminologie”, am expus pe scurt definițiile și terminologia hamartiologiei și patologiei.

Capitolul al II-lea denumit „Clasificarea bolilor psihice”, expune pe scurt, principalele categorii de boli psihice, și manifestarea acestora din punct de vedere al medicinei de psihiatrie.

În Capitolul al III-lea intitulat „Legătura dintre bolile spirituale și bolile psihice”, am arătat individualitatea bolilor spirituale, respectiv psihice, dar și legătura care există între unele dintre ele.

Capitolul IV l-am numit „Legătura dintre patimi, boli spirituale și boli psihice. În acesta se regăsește modul cum cele opt păcate capitale provoacă boli trupești, spirituale sau psihice. Este capitolul care tratează în mod direct legătura dintre păcate și bolile psihice.

Așadar pe parcursul lecturii, în această lucrare, se întâlnește în permanență indisolubila legătura dintre patimi și modul cum acestea viciază atât spiritul, cât și psihicul uman.

CAPITOLUL I

DEFINIȚIE ȘI TERMINOLOGIE

a) Hamartiologia

Termenul de hamartiologie, este originar din limba greacă: ἁμαρτία, hamartia, „lipsă de marcă, eroare" și λoγια, -logia, „studiu". Hamartiologia este o ramură a studiului teologiei religiei creștine, specifică majorității confesiunilor din cadrul creștinismului. Această ramură se ocupă cu studierea păcatului, mai ales a păcatului originar, și cu consecințele ontologice ale păcatului.

Doctrina păcatului original sau primordial, a fost formulată foarte clar de Apostolul Pavel, în Epistola sa către Romani: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socotește când nu este lege. Ci a împărățit moartea de la Adam până la Moise și peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greșelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină. Dar nu este cu greșeala cum este cu harul, căci dacă prin greșeala unuia cei mulți au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și darul Lui au prisosit asupra celor mulți, prin harul unui singur om, Iisus Hristos. Și ce aduce darul nu seamănă cu ce a adus acel unul care a păcătuit; căci judecata dintr-unul duce la osândire, iar harul din multe greșeli duce la îndreptare.Căci, dacă prin greșeala unuia moartea a împărățit printr-unul, cu mult mai mult cei ce primesc prisosința harului și a darului dreptății vor împărăți în viață prin Unul Iisus Hristos.Așadar, precum prin greșeala unuia a venit osânda pentru toți oamenii, așa și prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață;Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa prin ascultarea unuia se vor face drepți cei mulți” (5, 12-19).

Fericitul Augustin este cel care preia și dezvoltă această idee în Apus, numind această doctină „păcatul ereditar”. Conform lui Augustin, prin căderea în păcat a lui Adam și Eva, toți oamenii (urmași ai acestora) sunt ținuți sub pedeapsă. Practic întreaga umanitate preia în natura ei acest păcat al protopărinților din Grădina Edenului.

În schimb Pelagius, cel care a dezvoltat erezia numită pelagianism, afirma că păcatul primordial nu a afectat natura umană decât printr-o tendință negativă a acesteia de a cădea în păcat, dar fiecare om este responsabil doar de proprile greșeli. Practic Pelagiu nu credea în transmiterea păcatului lui Adam și Eva la toți urmașii acestora.