Hirotonie și Hirotesie în Lumina Legislației Canonice

Introducere

Înainte de a purcede în a analiza termenii de "hirotonie" şi "hirotesie" priviţi din punct de vedere canonic, doresc întâi să reamintesc ce semnificaţie au.

Astfel, Preoţia sau Hirotonia este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de ai conduce pe credincioşi pe calea mântuirii

La origine, cuvântul grecesc (χειροtονια) însemna întinderea mâinilor, apoi votare sau alegere, deoarece alegerea se făcea prin ridicarea mâinii. În sens creştin, înseamnă alegerea sau desemnarea cuiva pentru preoţie, lucru făcut de Biserica veche prin votare, aceasta fiind apoi confirmată prin punerea mâinilor episcopului asupra celui ales şi invocarea harului divin.

Hirotesia, cuvânt tot de origine grecească înseamnă punerea mâinilor. Era întrebuinţat la început pentru a exprima acordarea de către episcop prin punerea mâinilor, a oricărui dar în legătură cu slujba preoţiei Astăzi, prin hirotesie înţelegem rânduiala prin care se acordă fie una din treptele clerului bisericesc inferior (citeţ, ipodiacon), fie diferite grade (ranguri) onorifice feţelor bisericeşti pentru merite deosebite pe tărâmul activităţii pastorale, fie confirmarea într-o funcţie bisericească administrativă. Între aceşti doi termeni, este aşadar o deosebire de esenţă: hirotonia este o taină, iar cea de-a doua este o ierurgie.

Până în secolul al VII-lea, cei doi termeni erau folosiţi fără o distincţie foarte clară. Astfel, se vorbeşte despre hirotonie în cazul tuturor treptelor clerului (can. 10 Antiohia), chiar şi în cazul diaconiţelor. Termenul de hirotesie era folosit şi el pentru toate treptele clerului (can. 10, 13, 17 Antiohia). În canonul 8 al Sinodului Ecumenic de la Niceea şi în canonul 6 de la Calcedon, termenii apar ca evident echivalenţi, iar canonul 15 al aceluiaşi sinod de la Calcedon foloseşte ambii termeni în ceea ce le priveşte pe diaconiţe. Aceeaşi echivalenţă este regăsită şi în

legislaţia imperială bizantină unde, diaconiţele sunt prezentate ca făcând parte din clerul hirotonit

Începând cu secolul al VIII-lea, cei doi termeni sunt diferenţiaţi. După Zonaras şi Balsamon (sec. XII), în ciuda câtorva ezitări, hirotonia va desemna investirea sacramentală a clerului superior, pe când hirotesia se va referi la clerul inferior. Ulterior, Simeon al Tesalonicului va introduce şi un criteriu liturgic de distingere a celor doi termeni, hirotonia fiind prezentată ca fiind săvârşită în altar, iar hirotesia în afara lui

Taina Preoţiei a fost instituită de Mântuitorul după Învierea Sa din morţi, atunci când arătându-Se Apostolilor, le-a zis: "Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Acestea zicând, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi" (Ioan 20; 21-23). Astfel, această taină s-a transmis până astăzi şi va continua până la sfârşitul veacurilor.

Hirotonia şi hirotesia în lumina legislaţiei canonice

Deoarece această slujire nu este uşoară, încă din timpul Sfinţilor Apostoli s-au stabilit anumite norme de conduită şi organizare a tainei hirotoniei, care s-au dezvoltat cu trecerea timpului, fiind îmbogăţite ulterior la sinoadele ecumenice, locale, dar şi de Sfinţii Părinţi. Ele fac referire la toate cele trei trepte ale preoţiei: episcopat, preoţie şi diaconat.

Aceste canoane se găsesc sintetizate în "Canoanele Bisericii Ortodoxe" a Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, iar noi le vom expune pentru o mai bună viziune asupra lor:

- Episcopul trebuie să fie hirotonit în prezenţa a 2 sau 3 episcopi (Can. 1 Apost).

- Episcopul să fie hirotonit în prezenţa mai multor episcopi ( Can 4 I; 3 VII; 13, 49 Cartagina; 1 Sinod din Constantinopol din an 394).

- Hirotonia, dacă nu se face după prescripţiile canonice, să "nu aibă tărie" ( 19 Antiohia ), se referă la faptul că alegerea episcopului este pe deplin acceptată dacă este votată în unanimitate de toţi cei prezenţi.