Imperiul bizantin după cruciada a IV-a

Dupa incheierea cruciadei a III a, cruciatii mai stapaneau in Orient regatul Acrei impreuna cu orasele cetatii: Tyr, Haiffa, Arsuf, Jaffa, condus de regele Henric de Campagne, comitatul Tripoli si principatul Antiohiei, redus teritorial, condus de Boemund al III lea.

Moartea vestitului sultan Saladin in anul 1193 a trezit in Apus din nou dorinta de aventura, de expeditie, de cruciada. Feudalii occidentali, dorind sa intemeieze in Orient state sub suveranitatea lor, s-au izbit de opozitia imparatului bizantin, in fata caruia au trebuit sa cedeze sau sa depuna juramant de vasalitate. Prin urmare, implinirea acestui ideal presupunea mai intai cucerirea Constantinopolului. Ideea de cruciada a fost lansata in dieta de la Bari, din 31 mai 1195, conducatori fiind alesi cancelarul Conrad si contele Adolf de Holstein in numele imparatului Henric al IV lea al Germaniei. Nu se poate vorbi de o cruciada propriu-zisa, nefiind organizata cu aprobarea papei . Cruciada a IV-a este demarată de Papa Inocenţiu al III-lea şi susţinută de propaganda cardinalului Pedro de Capua şi a lui Foulque de Neuilly, precum şi de ajutorul financiar impus astfel ca fiecare biserică să aloce 40% din venituri.

În noiembrie 1199 contele Tibald de Campagne devine cel care proiectează Cruciada a IV-a în castelul Ecrl. Acest nepot al lui Richard Inimă de Leu şi a lui Filip Augustus, frate al contelui Henri – care domnise în Palestina –, joacă rolul determinant în pregătirea cruciadei. Tot anul 1199 este anul în care Papa Inocenţiu al III-lea „se găseşte pe plan politic fără un adversar laic semnificativ” , întrucât murise Henric IV. Marea zguduire a Cruciadei a III-a nu opreşte papalitatea să ajungă în vârful puterilor lumeşti şi Cruciada a IV-a, ca de altfel şi celelalte războaie sfinte, să aibă ca scop lupta pentru unitatea creştinilor şi nu convertirea necredincioşilor, ceea ce ar fi apropiat cruciadele de jihadul islamic. Timp de două secole instituţia papală susţine continuu efortul cruciadelor şi prin înfiinţarea unor noi ordine, dintre care cavalerii templieri, ce după 1118 asigurau apărarea Cetăţii Sfinte, vor deveni liantul între Orient şi Occident, transporturile de bani îmbogăţind peste măsură ordinul lor şi papalitatea până la a deveni prima bancă a Occidentului. Prin implicarea templierilor şi veneţienilor, Roma şi Constantinopolul devin polii Mediteranei.

Propovăduitorul itinerant al Cruciadei a IV-a – Foulque de Neuilly – îndemna pe creştinii latini la un pelerinaj ce le va asigura multe garanţii: „pelerinajul vă va oferi toate garanţiile. Promisiunea de a câştiga Împărăţia Cerurilor este sigură, iar speranţa prosperităţii temporale este şi mai sigură.

Implicarea papalităţii ca forţă coercitivă şi de autoritate în direcţionarea Cruciadei a IV-a este „refuzul de a deschide cruciada tuturor penitenţilor. Prin respingerea femeilor, bătrânilor şi infirmilor, din dorinţa de a avea armate ordonate, el încalcă dreptul unor credincioşi de a fi incluşi în contractul spiritual” . Astfel, cruciatii au intemeiat Imperiul Latin de Rasarit cu capitala la Constantinopol, cuprinzant fosta Tracie, regatul Tesalonicului, ducatul Atenei si principatul Ahaei. Titlul de imparat l-a obtinut Balduin de Flandra, iar venetienii castigau ca patriarhul latin sa fie ales dintre ei. Primul patriarh latin al Constantinopolului a fost venetianul Toma Morosini. Bizantinilor ramanandu-le orasele Niceea, Epir si Trapezunt, centrul imperial fiind mutat la Niceea, iar in 1208 patriarhul ecumenic si-a stabilit resedinta tot acolo .

Politica bizantina in Cruciada a IV a

Diplomaţia politico-militară bizantină a secolului XI, fiind precară, a favorizat abaterea celei de a patra cruciade asupra capitalei bizantine.

Politica lui Alexios I (1081-1118), urmată şi de succesorii săi, a fost aceea de a păstra o armată redusă şi de a avea o diplomaţie externă deficitară, ceea ce nu a avantajat nicidecum Bizanţul secolelor XI-XIII. Împăraţii anteriori lui Alexios I, şi anume Mihail IV (1034-1041), şi Mihail V (1041-1042), au avut predilecţie în a numi comandanţi ai armatei dintre negustori şi nu magnaţi, întemeind armate de mercenari. Înainte de secolul XI, soldaţii din theme-le întemeiate de Constant II Reformatorul luptau pentru a păstra cele mai avansate poziţii teritoriale ale imperiului. Alexios I stabileşte noi structuri armatelor deja profesioniste, moştenite de la predecesorii săi. Aceste structuri se numesc pronoiar-ii. Comandanţii şi soldaţii plătiţi prin aşa-numita pronoia (provizia), erau interesaţi de veniturile din impozite. În fruntea unei astfel de armate comercializate, Ioan II (1118-1143) „şi-a putut conduce armata dintr-un capăt în altul al Anatoliei, dar nu a reuşit să-şi păstreze cuceririle” .