Introducere în Noul Testament

Sfânta Scriptură este calea de transmitere a revelaţiei compusă din Vechiul Testament şi Noul Testament.

Sfânta Scriptură fiind inspirată de Dumnezeu este indispensabilă, adică nu se poate fără ea, dar nu absolută, adică nu doar ea.

Ştim că Vechiul Testament s-a scris într-un timp de 1000 de ani, între sec XV şi V î.Hr. cuprinzând istoria poporului evreu şi descoperirea divină indirectă prin patriarhi şi profeţi.

Noul Testament este descoperirea directă a voii lui Dumnezeu, prin Fiul Său (Evr.1,1), şi pusă în scris de Apostolii Domnului sau ucenici ai lor, inspiraţi de Duhul Sfânt. Mai e numit şi Noul Legământ.(gr.diatiki)

Pentru înţelegerea Sfintei Scripturi nu este suficientă citirea, ci pentru a pătrunde înţelesul adânc al ei avem nevoie să cunoaştem:

1. împrejurările externe a apariţiei textului, limba în care s-au scris, cultura epocii, şi starea de spirit .

2. dificultatea traducerii din greaca veche, azi folosindu-se destul de puţine cuvinte în greaca modernă

3. dificultatea interpretării, deoarece pe lângă adevăruri naturale şi supranaturale sunt multe vedenii, profeţii şi se poate ajunge la erori destul de uşor (2 Pt. 3,16)

4. unele adevăruri depăşesc raţiunea – nici ei nu ştiau interpretarea (trebuie înţelese prin credinţă)

În sprijinul studierii Noului Testament în mod aprofundat stau foarte strâns legate următoarele:

1. Isagogia – istoria cărţilor, a traducerilor, date despre autor, destinatar, scopul scrierii, limba, autenticitate, împrejurările scrierii.

2. Arheologie biblică – contextul social, geografic, cultural, politic, temporal

3. Istoria şi gramatica limbii greceşti

4. Interpretarea sau exegeza – Apostolii spun „tâlcuieşte-ne pilda aceasta” sau pe drumul Emausului „ne tâlcuia scripturile”

5. Teologia Noului Testament – sistematizarea sau organizarea pe teme a învăţăturilor

Noul Testament are 27 de cărţi scrise de 8 autori : Matei, Marcu, Luca, Ioan, Pavel, Petru, Iuda, Iacov

Împărţirea pe capitole a fost făcută de cardinalul Ştefan Langton( † 1228) în sec XIII, iar cea pe versete de editorul Robert Ştefan în 1548.

Metode de cercetare.

Scopul urmărit în studiul Noului Testament este de a stabili un text cât mai aproape de textul originar şi a scoate înţelesul autentic.

Până în sec XVII metoda clasică de cercetare a fost cea istorică, în care părerile Sfinţilor Părinţi sunt supremul argument. În protestantism apare atunci metoda critica istorică, folosindu-se aparatul ştiinţific asupra textului. În sec XVIII apare metoda istorico-critică, o îmbinare a celei istorice cu cea critică, folosindu-se atât arsenalul ştiinţific cât şi părerile Sfinţilor Părinţi, ca unii care au fost mai aproape de timpul şi înţelesul primar al Noului Testament. După acestea protestanţii au mers mai departe ajungând la metode critice liberale sau literare, unii desfiinţând autenticitatea unor cărţi ale Noului Testament.

Canonul Noului Testament (Canon = listă)

Cărţile Noului Testament au fost scrieri ocazionale pe care Apostolii sau ucenici ai lor le-au scris unor Biserici sau persoane particulare, între anii 43 – 98. Erau socotite de creştini un bun comun şi de aceea le schimbau între ei pt folosul tuturor (Col 4,16). Aşa au început colecţionarea a cât mai multor scrieri creştine în unele centre mari, atât pentru păstrarea lor intactă, cât şi pentru ferirea de falsuri.

Cum s-a format canonul? Ce cărţi au mai fost? Cine le-a selectat şi după ce criterii?

În anii 140-150 apare ideea de canon întrucât Biserica nu mai putea controla tradiţiile ce se înmulţeau necontenit. La începutul sec II existau mai mult de 4 Evanghelii, precum şi Fapte ale Apostolilor şi multe epistole puse chiar pe seama Apostolilor(Evg Petru, Toma, Iacov, Iuda, Apocalipsa lui Petru) sau a Maicii Domnului, pentru a avea autoritate, unii încercând să-şi justifice ereziile , să le transmită credincioşilor şi să le argumenteze cu aceste scrieri.

Criteriile prin care Biserica a stabilit canonul Noului Testament sunt:

1. Apostolicitatea - Cartea să fie scrisă de un Apostol sau ucenic al acestuia

2. Inspiraţia divină – In 14,26; Ef 3,3-5; 2Tim 3,16 – Dumnezeu l-a inspirat pe autorul sfânt şi l-a păzit de greşeli astfel încât o scriere inspirată nu poate avea decât pe Hristos în centrul ei, trebuie să îndrume spre o viaţă spirituală, să aibă mărturia Sfinţilor Părinţi.

Mărturii sec I:

Epistola lui Barnaba – anul 96 d.Hr. , Sf. Ignatie, Clement Romanul (Eps 1 Cor – anul 90d.Hr.), Policarp al Smirnei, Papias, Învăţătura celor 12 apostoli, Epistola către Diognet. Dau citate din aproape toate cărţile Noului Testament.

Sec II:

Sf Iustin Martirul şi Filosoful, Taţian Asirianul, Teofil al Antiohiei, Meliton de Sardes, Irineu de Lyon

Canonul lui Marcion. Respinge Evg. Mat., Mc., Ioan, epistolele pastorale şi Evrei (acceptă doar 10 eps ale Sf Pavel) Stărneşte reacţii pentru că aceste cărţi erau recunoscute de majoritatea Părinţilor

Fragmentul Muratori. 170 d.Hr. autor necunoscut. Reiese că în sec II creştinii din Roma socoteau canonice 4 Evanghelii, Fapt Apost., 13 epistole ale Sf Pavel (fără Evrei), câteva eps pastorale (fără Iacov şi Petru) şi Apocalipsa. Mai cuprinde Apocalipsa lui Petru şi Înţelepciune alui Solomon. Se vorbeşte de cartea Păstorul lui Herma că e bună de citit dar nu poate fi folosită la slujbe. Se mai aminteşte despre două epistole , către Laodiceeni şi Alexandrini puse pe seama Sf Ap Pavel dar susţinând erezia lui Marcion, şi de aceea „nu pot fi primite pentru că nu se poate amesteca fierea cu mierea”

În sec II doar Eps către Filimon şi III Ioan nu sunt socotite canonice de către Părinţi.

Sec III

Clement Alexandrinul, Origen, Tertuluian, Ipolit, Sf Ciprian. Citează din toate cărţile, chiar şi din Eps către Evrei şi din Apocalipsă

Sec IV

Pamfil, Petru din Alexandria, Eusebiu de Cezareea, Sf Chiril al Ierusalimului, Sf Grigorie de Nazianz

Sf Atanasie cel Mare – anunţă lista oficial în Eps 39 festivă. Sinodul din Laodiceea (360) stabileşte să se citească la serviciile divine numai din cărţile canonice şi dă lista celor 27 care le avem azi.

Luther – accentueză Evg Ioan, Eps Rom, Gal, 1 Petru, celelalte spunând că sunt de mai puţină importanţă. Despre Evrei spune că epistola pe lângă aur curat conţine lemne, paie şi fân, iar despre Iacov (pentru că îi contrazice doctrina mântuirii prin credinţă), spune că e epistolă „de paie”şi chiar o consideră neinspirată.