Învățământul teologic în perioada comunistă

Introducere

Nu pot începe această prezentare fără a face apel la experienţa teologică a Bisericii şi la ceea ce însemnă în general „a face teologie”. În cursurile noastre spunem, cu nedisimulată smerenie, că numai trei personalităţi au fost numite de-a lungul istoriei „teologi”: Sf. Ioan Teologul, Sf. Grigorie Teologul şi Sf. Simeon Noul Teolog. Cu toate acestea, toţi cei care urmează cursurile de teologie se numesc, mai mult sau mai puţin impropriu, „teologi”. „A face teologie” înseamnă a „sta cu capul pe pieptul lui Iisus, adică a cunoaşte pe Dumnezeu prin experienţă”, a „nu confunda teologia cu tehnologia, adică a discerne între trăirea autentică a lui Dumnezeu şi abilitatea de a răsuci cuvintele” şi „a-L vedea pe Dumnezeu în lumină, prin lacrimile pocăinţei”, forma cea mai înaltă de teologie.

Teologia presupune capacitatea de a transmite prin cuvânt şi faptă „ceea ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am privit şi mâinile noastre au pipăit” (I Ioan 1,1-2).

Sf. Grigorie Palama împarte pe teologi în trei cete: sfinţii, respectiv cei care-L văd pe Dumnezeu prin experienţă, cei ce cred pe sfinţi, adică slujitorii cuvântului şi cei ce nu-i cred pe sfinţi şi nu posedă profunzimea trăirii. În adevăratul sens, numai primii pot fi numiţi „teologi”. Profesorilor de teologie le rămâne să se plaseze în cea de-a doua categorie, a celor care-i cred pe sfinţi şi transmit profunzimile învăţăturii dumnezeieşti, pentru că cea de-a treia categorie o reprezintă „tehnologii”, vorbitorii fără conţinut, între care se pot număra şi ereticii. Acest al doilea nivel ar putea fi standardul pregătirii în şcolile de teologie, pentru că el constă în a deprinde capacitatea de a transmite mesajul sfinţilor cu exactitate ştiinţifică.

A face teologie presupune angajarea întregii fiinţe umane, nu numai a raţiunii, ci şi a intuiţiei duhovniceşti şi înţelepciunii în actul vorbirii despre Dumnezeu.

Studiul teologiei nu poate pretinde a fi ştiinţa despre Dumnezeu sau cunoaşterea lui Dumnezeu, ci mai degrabă reacţia pozitivă a omului la revelaţia lui Dumnezeu (Ioan 1,18), pentru că El nu este un obiect al cunoaşterii discursive, ci subiect dinamic, interactiv. A face teologie, deci, înseamnă a avea harismă, a accepta misterul ca formă de manifestare a dumnezeirii, a purcede la un drum al purificării personale şi a ajunge la isihie. Teologia trebuie să conducă deci la descoperirea adevărului (I Timotei 2,4 şi Ioan 17,3) şi trăirea lui prin discernerea duhurilor acestei lumi (I Ioan 4,1 şi Matei 16,3).

Teologia nu este adevărul, ci exprimarea sau mărturia pe care o aducem despre adevăr, pentru că Adevărul în mod absolut este Dumnezeu, necunoscut şi nepătruns.

În ceea ce urmează voi încerca să prezint situaţia învăţământului teologic românesc în perioada comunistă, o perioada nefastă pentru Biserica Ortodoxă Română.

I. Situaţia învăţâmântului teologic în perioada comnunistă

Regimul comunist a fost instaurat în România sub presiunea directă a forţelor sovietice de ocupaţie, împotriva voinţei poporului român, în conjunctura geopolitică apărută dupa terminarea celui de al doilea război mondial. După cum se ştie, în contextul ocupaţiei militare sovietice a ţărilor din centrul şi sud-estul Europei, după al doilea război mondial, în aceste ţări au fost transplantate regimuri comuniste. Aceste regimuri, in momentul cand au preluat complet puterea, au distrus elita intelectuală, procedând cu violenţă la reprimarea şi exterminarea fizică, în închisori şi lagăre, a unui mare număr de membri ai vechii clase politice. Totodată, au desfigurat cultura naţională a ţărilor respective şi au impus, printr-o directivă ideologică dogmatică, o "noua cultură", sub deviza "internaţionalismului proletar".

În România, anul 1948 este unul de răscruce, întrucât atunci s-a trecut la o politică sistematică de comunizare a societăţii, sub aparenta legitimitate a noului for legislativ şi a legilor de esenţă comunistă. Din acest moment, regimul comunist a declanşat acţiunea de naţionalizare a intreprinderilor economice şi de colectivizare a agriculturii, iar în plan politic şi cultural a început o represiune sălbatică faţă de reprezentanţii vechii clase politice şi intelectuale, în paralel cu un program de sovietizare a culturii.

În acelaşi an 1948, cenzura ideologică s-a instituţionalizat, cu efecte asupra tuturor domeniilor de creaţie sau de activitate culturală. Au fost stabilite liste cu publicaţii, opere sau autori care pot vedea lumina tiparului, şi liste cu publicaţii şi opere care trebuiau interzise, cu autori care trebuiau scoşi din circuitul public. Bibliotecile publice au fost epurate de lucrările interzise, dar au fost invadate de traduceri din literatura rusă, filmele ruseşti au invadat ecranele, editurile şi ziarele au fost trecute sub un sever control ideologic.

Învăţământul teologic universitar în România este o creaţie a epocii moderne.

Pregătirea clerului în Biserica Ortodoxă Română se face în şcoli speciale, de nivel mediu şi de grad universitar. Până în 1948, şcolile teologice de toate gradele erau sub tutela directă a statului, Bisericii lipsindu-i atât posibilitatea selectării corpului didactic cât şi a fixării programelor analitice. Biserica prelua asfel clerici pregătiţi de stat, potrivit cu optica unor miniştrii care adesea nu aveau nimic în comun cu Biserica. Accentul se punea mai ales pe partea teoretică, încât sub raport pastoral şi practic, clericii ieşeau cu totul nepregătiţi pentru misiunea lor.

Din 1948, învăţământul religios pentru pregătirea clerului a revenit, firesc, sub conducerea Sfântului Sinod şi al ierarhilor locali. S-a alcătuit un „Regulament al învăţământului teologic” şi s-a trecut la reorganizarea şcolilor de cântăreţi bisericeşti, a seminariilor teologice şi a institutelor teologice universitare, aşa încât toate aceste şcoli au vechime considerabilă, în care timp au căpătat profile precise, îmbunătăţite de la an la an. Profesorii şi cadrele de conducere se recrutează şi se numesc de către Biserică, şi tot în sarcina Bisericii cad programele analitice, orientarea practică-pastorală, organizarea examenelor, eliberarea diplomelor şi apoi repartizarea absolvenţilor la parohii sau în învăţământul teologic, sau în munci administrative bisericeşti. În general, atât elevii cât şi studenţii erau bursieri ai eparhiilor care îi şcolarizează.