Istoria Canonului Noului Testament

Introducere

Creştinismul, religia noastră, cuprinde o sumă de cunoştinte despre Dumnezeu si lucrările Sale, despre actele de cult şi de morală care privesc legătura dintre om si Creatorul său. Aceste cunoştinţe au fost descoperite poporului evreu printr-o serie de profeţi care le-au fixat în scris. Din aceste învăţături s-a constituit Vechiul Testament sau Vechiul Legământ.

Revelaţia supranaturală din Vechiul Testament a fost o descoperire imperfectă; de aceea Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său la plinirea vremii şi a oferit oamenilor învăţătura Sa prin Domnul nostru Iisus Hristos. După înălţarea la cer a Mântuitorului Sfinţii Apostoli încep răspîndirea orală a creştinismului în lume. Unii dintre Sfinţii Apostoli şi ucenici ai acestora au fixat în scris învăţătura Domnului Iisus Hristos. Astfel s-au format Evangheliile, epistolele Sfântului Apostol Pavel şi celelalte scrieri ale Noului Testament.

Noul Testament este o colecţie de 27 de cărţi stânse la un loc de către Biserică fiind operele mai multor autori inspiraţi.

Prin inspiraţie nu trebuie să înţelegem ce exprimă cuvântul în sensul larg al vorbirii, adică o stare a psihicului omenesc ce creează o operă remarcabilă. Sensul biblic al cuvântului inspiraţie este acela că duhul care este în om şi suflarea lui Dumnezeu îl determină să creeze dar şi să se ferească de erori.

“Numele de canon, de la care derivă expresia de ”carte canonică”, vine din ebraicul kaneh, care înseamnă “trestie” sau băţul cu care se măsura un zid sau altceva, apoi orice măsură. În înţeles figurat “canon” înseamnă un model de urmat, o normă, o regulă. Deci, pe tărâm spiritual înseamnă o normă pentru viaţa noastră, o regulă pentru gândirea noastră.” Numele de canon îşi are originea şi în grecescul kanon care înseamnă trestie sau nuia apoi a devenit riglă de măsurat deci etalon sau standard. A doua însemnătate a cuvântului este decizia autoritară a unui conciliu bisericesc.

Formarea canonului Noului Testament nu s-a realizat ca urmare a unui efort organizat de a fi produs astfel, ci mai degrabă se pare că s-a conturat singur, ca rezultat al caracterului evident autentic al cărţilor. Conţinutul cărţilor trebuia să fie de un asemenea nivel spiritual încât să o învrednicească de acest înalt grad şi trebuia sad ea dovadă că a fost inspirată de Duhul Sfânt.

Formarea canonului Noului Testament

Cărţile Noului Testament au fost scrise intre anii 44-100 d.Hr., au fost strânse la un loc de conducătorii comunităţilor creştine (care s-au străduit să aibă în proprietatea lor orice scriere apostolică nou apărută, copiind-o) şi se aflau codificate la cele mai importante biserici ale timpului respective. Majoritatea acestor cărţi sunt ocazionale, adresate unor comunităţi sau persoane singuratice. Astfel s-au format primele colecţii de cărţi ale Noului Testament.

Cele mai multe cărţi canonice sunt colecţionate în câteva centre mari ale Bisericii, la sfarşitul secolului I, pentru păstrarea intactă a Evangheliei şi pentru îngrădirea falsurilor.

Sfinţii Apostoli s-au îngrijit ca scrierile lor să nu poată fi falsificate sau înlocuite, indicând semne pentru recunoasterea autenticităţii: “Salutarea cu mâna mea – a lui Pavel; acesta este semnul meu în orice scrisoare. Aşa scriu” (II Tes. III, 17), “Salutarea cu mina mea, Pavel” (I Cor. XVI, 21), “Vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mîna mea” (Gal. VI, 11), “Salutarea cu mîna mea, a lui Pavel. Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele. Harul fie cu voi! Amin.” (Col. IV, 18). Acestea sunt motive pentru care Biserica noastră concluzionează încheierea canonului Noului Testament la sfârşitul secolului I, canon normativ pentru toate comunităţile.

Canonul Noului Testament la Părinţii Apostolici

Sfântul Ignatie de Antiohia (†107), ucenic al Sfântului Apostol Ioan, ne oferă prima mărturie despre existenţa cărţilor sfinte ale Noului Testament în epoca Părinţilor Apostolici când pune Evanghelia (cele patru evanghelii) şi Apostolul (celelalte scrieri apostolice ale Noului Testament) alături de “Lege” şi “Prooroci”. Existenţa colecţiei cărţilor Noului Testament cofirmă canonicitatea acestora.

Sfântul Varnava, Sfântul Policarp şi Sfântul Clement Romanul, Părinţi Apostolici contemporani Sfântului Ignatie, citează din cele patru Evanghelii, din Faptele Apostolilor, din Epistola I a lui Petru şi din aproape toate epistolele pauline. Aceasta nu înseamnă că celelalte cărţi ale Noului Testament care nu au fost citate nu fac parte din cele două grupe amintite de Sfântul Ignatie: Evanghelie şi Apostol, însă nu era necesară evidenţierea argumentelor acelor cărţi pentru scrierile Părinţilor Apostolici.

În sensul de cărţi normative înţelegeau autorii cărţilor Noului Testament scrierile lor. De aceea ei le scriau şi le trimiteau credincioşilor lor cu scopul expres de a fi citite şi de a-şi conduce după ele viaţa şi credinţa lor. În acest mod le-au înţeles şi apreciat mai târziu Sfinţii Părinţi şi conducătorii Bisericii.