Iubirea, virtutea teologică în contextul actual

Desăvârşirea înseamnă pentru om sfinţirea sa, ridicarea sa pe cea mai înaltă treaptă de existenţă după modelul arătat şi realizat de Fiul lui Dumnezeu întrupat, Isus Cristos. Desăvârşirea este strâns legată de iubire, adică de acea realitate care dă viaţă credinţei şi conţinut speranţei şi care, prin Duhul Sfânt se face izvorul vieţii celei noi în noi. Astfel că, omul viu este gloria lui Dumnezeu şi în acest sens împlinirea omului este dată de cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu

Pentru om desăvârşirea înseamnă înaintarea pe drumul de la chip la asemănarea cu Dumnezeu, adică la încercarea de a fi pe cât este posibil mai aproape de Modelul după care a fost creat. Deoarece Dumnezeu: este iubire şi omul, creat de el, este iubire, iar principiul iubirii are o importanţă covârşitoare în procesul de desăvârşire, de transformare a omului din ceea ce este în ceea ce trebuie să fie, după chipul Tatălui din cer. Ca imagine a Creatorului său, omul este creat pentru a iubi, iar acest adevăr îl găsim revelat pe deplin în Scriptură asociat tainei vieţii interioare a Sfintei Treimi, care este iubire.

Persoana umană este capabilă astfel de un mod superior de iubire, nu acela al poftelor, nu concupiscentă, ci iubire după modelul lui Cristos, bazată pe dăruire şi spirit de sacrificiu. Vedem că, pornind de la originea divină a omului, putem afirma că idealul de viaţă uman este iubirea de Dumnezeu. Corelat cu aceasta trebuie spus că omul trebuie să experimenteze această iubire:gustându-o din plin ca iubire ce împlineşte nevoia omului de a fi iubit şi de a iubi , şi:să trăiască în mod concret această iubire, conform noutăţii evanghelice care ne cere să-l iubim pe Dumnezeu şi pe om deopotrivă, şi mai cu seamă sa-l iubim pe om în Dumnezeu, renunţând să iubim în chip pur omenesc, numai pe Dumnezeu sau numai pe om. Şi pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, ca şi pentru întreaga patristică, desăvârşirea este identică cu obţinerea asemănării cu Dumnezeu, omul trebuie să depună efort ascetic pentru: a ajunge atât cât stă în puterea noastră omenească, asemenea lui Dumnezeu; să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceea ce priveşte bunătatea, virtutea precum zice şi Cristos: Fiţi asemenea Tatălui vostru cel din ceruri. (Mt. V, 45).

Virtutea cea mai mare este iubirea, singura care nu este însoţită de suferinţă, în acest sens: iubirea e creatoarea virtuţii. Ea dă posibilitatea omului să trăiască pe pământ ca în cer, liniştit, cu capul înzestrat cu multe coroane

Fiecare om are vocaţia să iubească pe aproapele său, nu doar pentru că trebuie să urmeze exemplul Creatorului său, ci şi pentru că fiecare om este imaginea lui Dumnezeu. Este important să precizăm că, aproapele nostru participă la raportul nostru cu Dumnezeu, este inclus în el. Îl iubim pe Dumnezeu, iar dacă această iubire este adevărată în ea este găsit şi inclus şi celălalt, aproapele. Între iubirea de Dumnezeu şi cea de aproapele există o strânsă corelaţie, dacă suntem aproape de Dumnezeu, îl vom conduce la Tatăl şi pe aproapele, pentru că îl iubim în Dumnezeu.

Iubirea de aproapele nu este doar un drum spre desăvârşire, de renunţare în favoarea aproapelui, ci este şi o frumoasă manifestare a naturii noastre sociale, deoarece, cine are milă pentru aproapele simte răul acestuia ca şi cum ar fi al său propriu. Când avem milă faţă de aproapele şi-i dăruim ceva, conştientizăm că bunurile pământeşti sunt fundamental comune, iar noi ca proprietari privaţi suntem doar administratorii temporali ai lor. Pentru uzul propriu avem dreptul de a păstra doar ceea ce ne este necesar, restul trebuie în mod normal, să-l dăm celor ce au nevoie, astfel că: Munca este imitarea gesturilor lui Dumnezeu, ea se potriveşte mai ales celui care cere îndurare celui Preaînalt .

Virtutea cea mai importantă este, după Sf. Paul iubirea, exigenţa fundamentală a Evangheliei, chintesenţa mesajului lui Cristos. Căci, pentru om desăvârşirea înseamnă înaintarea pe drumul de la chip la asemănarea cu Dumnezeu, adică la încercarea de a fi pe cât este posibil mai aproape de Modelul după care a fost creat. Deoarece Dumnezeu:este iubire şi omul, creat de el, este iubire, iar principiul iubirii are o importanţă covârşitoare în procesul de desăvârşire, de transformare a omului din ceea ce este în ceea ce trebuie să fie, după chipul Tatălui din cer. Ca imagine a Creatorului său, omul este creat pentru a iubi, iar acest adevăr îl găsim revelat pe deplin în Scriptură asociat tainei vieţii interioare a Sfintei Treimi, care:"este iubire" .

Din punct de vedere al participării puterilor fiinţei omeneşti, iubirea este un exerciţiu al întregii fiinţe, este o stare a voinţei, a afectelor şi a minţii, fără să fie o reacţie automată, pentru că ea este o victorie asupra propriului eu. Este important de remarcat ca iubirea este: roada Duhului, este o atitudine care manifestă interes, este o atitudine producatoare de schimbare, transfiguratoare, generatoare de virtuţi, ea depaşeşte timpul, căci este însăşi condiţia veşniciei. Ea este, în primul rând o mare relaţie intre Dumnezeu şi om, nu doar perfecţiunea relaţiei dintre două persoane . Ea întrece orice cunoştiinţă, orice experienţă umană, este o mare taină şi produce mereu, în mod necesar, mirarea. Iubirea lui Cristos este modelul relatiilor interpersonale creştine şi forţa dinamică a vieţii, adevărat drum spre îndumnezeire. Atmosfera vieţii creştinului este iubirea, pentru că, ea îmbracă viaţa cotidiană a acestuia, oferindu-i cea mai mare motivaţie.

Marele mister al unitatii creştine este decriptat în cheia iubirii, care vine: din inima lui Cristos , ea este cadrul libertatii comunitare, elementul fundamental al transmiterii adevarului creştin , bază a chemării creştine şi motiv al propovăduirii. Iubirea reprezintă cel mai bine bucuria de a fi. Dumnezeu este iubire şi doar iubire, dar şi milă, îndurare, pace, bucurie, lumină, daruri, etc. El caută binele omului spre deosebire de eros care caută binele propriu. Iubirea lui Dumnezeu se poate realiza doar prin iubirea aproapelui, căci, atunci când vorbim de iubirea divină, vorbim de Dumnezeu însuşi. Cu cât dorim mai mult de la Dumnezeu, cu atât primim mai mult de la el şi putem da aproapelui.