Liturgică

Această disciplină se ocupă cu studiul cultului divin. Teologia liturgică se împarte în 2 părţi:

* Liturgica generală (are 4 părţi componente):

- Cultul divin

- Persoana liturgică

- Timpul liturgic

- Spaţiul liturgic

* Liturgica specială (are 3 părţi componente):

- Laudele bisericeşti

- Sfânta Liturghie

- Tainele şi Ierurgiile

Cultul divin = totalitatea manifestărilor interne şi externe prin care omul menţine legătura cu Dumnezeu; totalitatea manifestărilor interne a emoţiilor, sentimentelor în strânsă legătură cu manifestările externe.

E important să avem în vedere că nu putem separa manifestările interne de cele externe, iar cele interne nu pot exista fără cele externe şi invers. Trebuie să existe şi un echilibru între cultul extern şi cel intern, astfel încât manifestările externe să fie în concordanţă cu sentimentele din interior.

Cultul mai poate fi clasificat în:

- Cultul privat;

- Cultul public.

În funcţie de cinstirea acordată Sfinţilor, spunem că îi venerăm pe Sfinţi, o preavenerăm pe Maica Domnului şi Îl adorăm pe Dumnezeu.

Cultul are 3 funcţii sau scopuri:

* latriutico-euharistică (= laudă şi mulţumire de la noi la Dumnezeu)

* harismatică (sacramentală) = de la Dumnezeu la noi

* didactică (din fiecare rânduială învăţăm ceva).

În carul primei funcţii, intră şi rugăciunea de pocăinţă.

Echilibrul liturgic -> rugăciunile de laudă, mulţumire şi cerere sunt dispuse într-un mod echilibrat.

Logica liturgică -> mai întâi se începe cu rugăciunea de preamărire, care e dublată de cea de mulţumire li, apoi, de cea de cerere.

Funcţia harismatică se realizează prin Tainele şi Ierurgiile bisericeşti. Astfel, se revarsă harul lui Dumnezeu în inimile şi vieţile credincioşilor.

Numărul de 7 al Tainelor a fost stabilit în funcţie de anumite însuşiri ale acestor acte (săvârşitorul, primitorul = persoane vii; harul e transmis direct).

Funcţia didactica este un complementară.

Al. Schmemnan (?) numeşte partea pregătitoare a Sfintei Liturghii Liturghia Cuvântului, care stă la baza lucrării sacramentale. E necesară existenţa unei mărturii, a unui document care să ateste lucrarea sacramentală. Nu pornim de la elementele exterioare pentru a realiza lucrarea sacramentală, dacă nu avem baza.

Săvârşitorul nevăzut al tuturor lucrărilor sacramentale este Hristos.

- caracterul ierarhic şi eshatologic

- caracterul comunitar

(!!!) Darurile nu se sfinţesc dacă pe lângă preot nu mai este nimeni în biserică.

- caracterul cosmic al ierurgiilor

Persoana liturgică – săvârşeşte cultul divin, Credincioşii nu sunt doar primitorii Tainei.

Timpul liturgic – timpul nu e o noţiune abstractă. Anul liturgic se suprapune peste anul astronomic, aşa cum ritmul liturgic trebuie să se suprapună peste cel biologic.

Observaţie. Anul tropic = 365 zile 5 ore 48 minute 45-46 secunde (rotaţia completă a Pământului în jurul Soarelui).

(5 ore 48 min 45-46 sec + aprox 12 min, după 128 ani, cele 12 min => o zi).

La Sin. I Ec. s-a constatat că echinocţiul de primăvară stabilit de Sosigene în 24 mar. S-a petrecut în 21 martie.

* 365 zile [5h 48’ 45-46’’] + aprox 12’’ (* 128 ani) = 6h + 4 = 1 zi

366 (al 4-lea an)

=> după 128 ani, calendarul rămânea în urmă cu o zi.

În timpul Papei Grigore XIII (sec. XVI), acest interval a ajuns la 10 zile. În acea vreme, Biserica Catolică a îndreptat calendarul.

- 22 mar. – 25 apr. – intervalul în care pot să cadă Sfintele Paşti.

21.10.2008; C. II

Timpul liturgic

Sărbătoarea nu e o simplă comemorare. E o actualizare a evenimentelor din trecut, noi devenind participanţi la acele evenimente. Memorialul liturgic are o notă specifică: aduce trecutul în prezent, dar îl deschide spre viitor, îi acordă o dimensiune eshatologică. Sfânta Liturghie nu poate lipsi din cuprinsul unei sărbători, întrucât evenimentele din trecut sunt aduce în prezent prin Hristos, Care Se jertfeşte pentru noi şi ni Se dăruieşte prin Taina Euharistiei.

Într-un praznic, noi actualizăm ceva din trecut într-un mod liturgic, nu doar comemorativ. Evenimentul devine prezent, dar nu se repetă, iar eu îl trăiesc.

Calendarul are un caracter pascal, întrucât în centrul acţiunilor Mântuitorului s-a aflat Jertfa Sa, alături de Înviere. Alături de caracterul pascal, mai are şi un caracter mineal.

Rostul sărbătorii nu este acela de a ne odihni şi de a dormi, ci de a lucra pentru sufletul nostru.

Zilele de pomenire pentru cei morţi intră tot în zona aceasta a timpului liturgic. Pomenirile pe care le săvârşim pentru cei răposaţi se fac la 3, 9, 40 de zile, apoi la un an şi în fiecare an. Aceste perioade au o valoare simbolică.

În privinţa temeiurilor pomenirii pentru cei morţi, avem în primul rând mărturii scripturistice despre viaţa după moarte.

Observaţie: Clipa morţii e definitorie pentru întreaga veşnicie. În ce stare ne ajunge, în aceea rămânem pentru veşnicie. Ceea ce Biserica poate face pentru cei adormiţi este să completeze pentru ei binele pe care nu l-au făcut (milostenii).

Când se face o pomană (masă de milostenie), putem vorbi de o triadă: cel care o săvârşeşte, cel pentru care se săvârşeşte, cel căruia i se săvârşeşte.