Logosul în concepția ioaneică

INTRODUCERE

Spre deosebire de celelalte trei Evanghelii, cunoscute în teologia biblică sub numele de „sinoptice”, evanghelia după Sfântul Ioan este o scriere aparte. Ceea ce face ca această Evanghelie să fie una aparte este stilul ei. E un stil pe care nu-l mai regăsim în Noul Testament, în afară, desigur de Espistolele Sfântului Ioan. „Între caracteristicile de stil ale Evangheliei a patra putem să amintim faptul că Sfântul Ioan repetă uneori, în mod deliberat, expresii și chiar propoziții întregi, fie în mod afirmativ (In. 1,7-8; 13,34), fie printr-o negație întărită de o afirmație, ca în paralelismul ebraic (In. 1,13). Evanghelistul introduce aceste repetiții, mai ales atunci când vrea să accentueze în mod deosebit o idee. Efectul produs este acela al unei impunătoare majestăți. În unele cazuri avem de-a face cu adevărate structuri inmice (In. 1,1-18, In. 17)”1.

În strânsă legătură cu stilul Evangheliei este și limba. Deşi corectă, limba nu este foarte şlefuită, însă denotă o mare înălţime şi inspiraţie duhovnicească, unică în scrierile nou- testamentare. „Arta Evangheliei a patra își are însă, desigur, explicația nu numai în genialitatea autorului, ci și în sublimitatea subiectului tratat. Stilul și vocabularul Evangheliei de la Ioan poartă o destul de marcată influență a limbii aramaice. Dar mai mult decât atât, avem de-a face cu o influență a modului de a gândi al evreilor, și în general, al orientalilor. Pe linia acestui mod de a gândi, deosebit de gândirea abstractă, logică a europenilor, Sfâmtul Ioan folosește reprezentări, imagini, iar nu concepte abstracte. Pentru a vorbi despre perfecțiunea lui Dumnezeu, de pildă, el zice că „Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El ”(I. In. 1, 5), minunata alegorie a viței și a mlădițelor (In. 15), definește mai bine decât orice exprimare abstractă adevărul că Hristos este izvorul a tot harul precum și comuniunea de viață dintre Hristos și credincioșii Săi.”2

Dacă modul de gândi occidental ne-a obișnuit cu raționamente și cu demonstrații ale diferitelor teze, este clar că în Evanghelia a patra, Sfântu Ioan nu raționează, nu argumentează, nu pornește de la premise spre a trage concluzii, ci atestă, afirmă, mărturisește. Evanghelia a patra este o mărturie despre Hristos- Cuvântul cel adevărat al lui Dumnezeu. Pe Acesta ni-L înfățișează Sfântul Ioan și ni- L dezvăluie prin imagini diferite, conștient că limbajul omenesc este incapabil de a-L exprima în nemărginta- I bogăție. De aceea iconografia alătură vulturul sfântului Ioan, ca simbol al unei vedenii spirituale înălțătoare.

LOGOSUL ÎN VIZIUNEA EVANGHELIEI DUPĂ SFÂNTUL IOAN

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”(In. 1,1)

Cele patru Evanghelii încep fiecare în alt fel. Astfel, deși Sfinții Matei și Luca rânduiesc la începutul scrierilor lor câte o Evanghelie a copilăriei, în care se afirmă deopotrivă adevărul că Domnul s-a născut din Sfânta Fecioară Maria. Sfântul Ioan deși face aluzie la punctele de pronire ale lui Matei și Luca, socotește că trebuie să meargă mai adânc, s-o ia de „la început” adică de la începutul creației, și chiar dincolo de acest moment. Nu se cunoaşte cu precizie în ce măsură filosofia grecească a influenţat noţiunea de “logos” în gândirea sfântului Ioan. Deşi foarte mulţi critici s- au grăbit să conchidă că Prologul celei de- a patra evanghelii este profund tributar filosofiei antice, logosul ioaneic, trebuie înţeles mai curând pe linia tradiţiei biblice şi iudaice. Astfel, pentru prima oară Îl descoperim pe Logos participând la crearea lumii văzute: “Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” (Fac. 1, 3) Prin această sintagmă interpretarea eclesială recunoaşte, comparând cu prologul Evangheliei după Ioan, Persoana Logosului, Fiul lui Dumnezeu, Cel Care este veşnic în sânul Tatălui şi prin Care toate au fost create. Revelaţia se identifică cu Hristos. Riguros vorbind, creştinismul nu este o religie a cărţii, cartea fiind pe plan secund. Revelaţia este, în primul rând, o persoană, Hristos. Potrivit scrierilor ioaneice, Revelaţia este Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi revelându- Se, vorbind oamenilor. El este Cuvântul creator, prin Care s- au făcut toate, în care este Viaţa şi Lumina, Cuvântul Care a venit să-I înveţe pe oameni şi Care, pentru aceasta, S- afăcut trup. El este de asemenea Cuvântul Vieţii pecare apostolii L- au văzut cu ochii lor, L- au auzit cu urechile lor, L- au pipăit cu mâinile lor (cf. I Ioan 1, 13), Cel pe care autorul Apocalipsei L- a văzut sărind din cer pe calul său alb, cavalerul victorios, Împărat

al Împăraţilor şi Stăpân al Stăpânilor spre a zdrobi armata celor supuşi diavolului (cf. Ap. 19, 11-16). Sfântul Chiril al Alexandriei, comentând această expresie zice: „Nimic nu este mai vechi ca începutul, dacă ne gândim la definiția începutului. Căci nu va exista niciodată vreun început al începutului, sau cugetându-se vreun alt început existent înainte; și așa, mai de departe se va nega existența unui începutadevărat. Căci altfel, dacă se va întâmpla să existe un altul mai înainte de începutul adevărat, cuvântul nostru merge la nesfârșit, răsărind mereu altul și declarând ca al doilea pe cel la care s-a oprit căutarea noastră. Deci nu va fi început al începuturilor pentru cugetarea exactă și adevărată, ci cuvâtul despre el va exprima infinmitatea și necuprinderea lui. Deci mersul mereu înapoi neavând sfârșit și depășind măsura veacurilor, Fiul nefiind născut în timp, Se va afla existând mai degrabă etern înpreună cu Tatăl căci „era la început”.”3