Lupta Preotului în Combaterea Sectelor

Ascultând porunca Mântuitorului de a învăţa toate nemurile, Sfinţii Apostoli au plecat la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, trecând prin toate greutăţile vremii, primind batjocură, bătăi, închisori şi chiar moartea, care este cea mai evidentă declaraţie a credinţei creştine ortodoxe.

Pornind de la aceste cuvinte, atât de cuprinzătoare, reiese clar datoria preotului de a învăţa pe credincioşi. Şi cum se poate face acest lucru? Prin cateheze şi predici ţinute în fiecare duminică şi sărbătoare, dar nu numai. Evident, nu trebuie lăsate la urmă celelalte două datorii: sfinţitoare şi conducătoare, care împreună alcătuiesc întreita slujire a Mântuitorului.

Preoţii fiind succesorii Sfinţilor Apostoli, nu trebuie să se dezică în niciun fel acestei porunci a lui Hristos de a învăţa pe oameni.

După cum ştim, preotul este organul prin care Dumnezeu lucrează asupra oamenilor şi revarsă Harul Său asupra celor ce vor să-l primească, atât de necesar mântuirii sufletului omenenesc. De aceea se impune o predicare serioasă a cuvântului lui Dumnezeu.

De multe ori însă, această poruncă nu este respectată, ceea ce dă cale liberă sectelor de a atrage la învăţătura lor răstălmăcită pe cei pe care preoţii arghirofili ar fi trebuit să-i menţină pe calea cea dreaptă. Pentru aceşti preoţi, rutina este singurul cuvânt care poate caracteriza felul de a aduce slavă lui Dumnezeu şi de a menţine pe credincioşi în Biserică. Pentru unii preoţi a intrat în reflex faptul că duminica sau la sărbători trebuie să meargă la biserică pentru a face o slujbă de mântuială, lipsită de orice încărcătură teologică şi acest lucru să se întâmple cât mai repede, căci mai sunt şi alte lucruri personale de făcut.

Aş răspunde acestor preoţi, dacă îmi este îngăduit, şi sunt convins că şi alţi mulţi credincioşi ar spune la fel, că preoţia presupune alte lucruri, dumnezeieşti şi sfinte, în comparaţie cu viaţa personală a preotului. Nu trebuie negat însă faptul că şi preotul trebuie să aibă viaţa sa persoanală şi intimă, dar când este în slujba lui Dumnezeu, atunci ar trebui să îndeplinească acest imperativ cu toată luarea aminte şi cu toată frica de Tatăl Ceresc.

Înainte de orice problemă personală, preotul ar trebui să se gândească la faptul că dacă neglijează turma lui Hristos, lupii cei răi sunt gata să atace această turmă şi să o răspândească sau mai rău, să o rănească şi astfel să destrame Biserica lui Hristos.

Preotului nu trebuie să-i lipsească râvna pentru predicarea cuvântului Evangheliei, căci cea dintâi chemare a lui ca „împreună lucrător” al Domnului la mântuirea oamenilor este „să deştepte şi să întreţină vie credinţa în Hristos, prin instruirea lor metodică şi vie în adevărurile Evangheliei. Înlăturarea ignoranţei religioase şi lupta sistematică împotriva ei este poarta prin care preotul îşi poate face intrarea în îndeplinirea sarcinilor sale de trimis şi reprezentant al Mântuitorului” Însuşi Apostolul neamurilor, Pavel, vorbind despre ierarhizarea atribuţiilor misiunii sale, a subliniat: „Hristos nu m-a trimis să botez, ci să binevestesc” (I Cor: I, 17). Tot Apsotolul Pavel îi spune iubitului său ucenic, Timotei, „porpovăduieşte cuvântul, stârneşte asupra lui cu timp şi fără timp” (II Tim: IV, 2).

Contrariul acestor recomandări date de Sfântul Apostol Pavel, deschide terenul sectanţilor, care abia aşteaptă să prindă în mrejele lor otrăvite pe credincioşii plini de dulceaţa dragostei de Hristos. Odată atraşi la secte, oamenii cu greu se mai pot întoarce la Biserica cea dreptmăritoare, pentru că aceşti „hristoşi mincinoşi” ştiu cel mai bine cum să ţină pe cei abătuţi de la credinţa cea adevărată.

Prin ce metode pot atrage pe credincioşi la învăţătura stricată a lor, dacă preotul nu-şi exercită latura pastoral-misionară după tiparele credinţei ortodoxe? Prin metode foarte simple. Ei se pot face fraţi cu diavolul până trec puntea, după cum spune un proverb românesc.

Vom expune mai jos câteva din metodele întrebuinţate de sectanţi pentru atragerea credincioşilor prea puţin catehizaţi.

Prima metodă şi poate cea mai periculoasă este aceea de a propovădui invăţătura lor folosindu-se de Biblii răstălmăcite şi cu un cuprins deloc creştin. Aceste Biblii sunt răstălmăcite spre a lor pierzare, căci nu conţin învăţătura cea adevărată. Astfel, creştinii ortodocşi, dacă nu au niciun fel de iniţiere în citirea Sfintei Scripturi se lasă repede prinşi în mrejele lor, de unde cu greu sau chiar deloc mai pot ieşi. Nu este suficient să crezi pentru a fi mântuit, ci alături de credinţă trebuie să facem şi fapte bune şi să avem harul Duhului Sfânt în noi.

Lipsa catehizării preotului despre Sfânta Scriptură duce inexorabil spre pierderea credincioşilor lui în favoarea sectanţilor, care îndrăznesc chiar, să pună semnul crucii pe aceste Scripturi răstălmăcite. Aceste Biblii sunt traduse în ţări străine fără să aibă vreo aprobare a vreunei autorităţi bisericeşti şi nu trebuie primite în casele creştinilor neiniţiaţi în citirea Sfintei Scripturi