Mărturii ale Sfinților Părinti cu privire la euharistie

Introducere

Pentru Biserica primară, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos este comuniunea sacramentală cu moartea reală a Domnului şi cu Duhul său dătător de viaţă. A mânca în cadrul Liturghiei Bisericii „Carnea” jertfită pentru viaţa lumii înseamnă a participa la viaţa salvifică a lui Cristos, la iubirea sa dumnezeiască. În sfârşit, în Euharistie, Trupul jertfit şi înviat al lui Cristos este izvorul permanent al Duhului Sfânt în Biserică.

În cele ce urmează voi analiza mărturiile patristice din primele secole în încercarea de a cunoaşte teologia acelui timp cu privire la Euharistie. Mă voi opri asupra câtorva dintre Sfinţii Părinţi din primele secole pentru a prezenta anumite opinii din acele vremuri.

Sfântul Ignaţiu din Antiohia († 110)

Se ştie că, spre anul 110, a fost condus, sub escortă militară, la Roma pentru a suferi martiriul. În timpul călătoriei a scris diferitelor Biserici din Asia Mică şi celei din Roma. Aceste scrisori conţin un număr destul de mare de pasaje care tratează despre Euharistie. Dintre acestea, unele sunt întru totul realiste, iar altele metaforice; dar şi unele şi altele atestă importanţa excepţională, pe care episcopul de Antiohia o atribuia misterului Trupului şi Sângelui Domnului:

„…Trăind, vă scriu că am o dorinţă arzătoare de a mă jertfi. Pasiunea mea umană a fost crucificată, şi nu este în mine un foc material. O apă vie îmi vorbeşte în interior spunându-mi: acum la Tatăl. Nu mă mai atrage hrana coruptibilă şi nici plăcerile acestei vieţi. Vreau pâinea lui Dumnezeu care este carnea lui Isus Cristos, din seminţia lui David, iar ca băutură vreau sângele său care este iubirea incoruptibilă” .

Ne aflăm în timpul când, Bisericile Asiei Minore erau ameninţate de ereticii doceţi, care nu-i atribuiau lui Cristos decât un trup aparent, negând astfel pătimirea sa pe cruce. Sub influenţa lor, un anumit număr de credincioşi, se organizau într-un mod diferit şi ţineau adunări din care era exclusă Euharistia. Sfântul Ignaţiu, în scrisoarea adresată celor din Smirna, îi denunţă în mod deschis pe aceşti eretici:

„…Ei (doceţii) se abţin de la Euharistie şi de la rugăciune, deoarece nu mărturisesc că Euharistia este carnea Domnului nostru Isus Cristos, care s-a jertfit pentru păcatele noastre şi pe care Tatăl, în iubirea sa generoasă, l-a înviat din morţi” . Aşadar, aceasta era credinţa comună în Biserica acelei epoci.

Sfântul Ignaţiu, în Epistola către Efeseni, XX, 2, descrie pâinea euharistică afirmând că aceasta este medicamentul nemuririi sau antidotul împotriva morţii. Celor din Filadelfia le recomandă următoarele: „…a nu participa decât la o singură Euharistie; deoarece unul este Trupul Domnului nostru Isus Cristos şi unul este potirul pentru a ne uni în Sângele său, unul altarul, după cum unul este şi episcopul împreună cu prezbiterii şi diaconii” .

Pentru aceasta, Euharistia care se celebrează este, după Sfântul Ignaţiu, carnea şi potirul Sângelui lui Cristos, care sunt oferite printr-un sacrificiu autentic spre unitatea şi mântuirea întregii Biserici.

Explicaţia teologică a acestei unităţi s-ar putea rezuma astfel: dacă prin Euharistie creştinii sunt uniţi între ei, aceasta nu se întâmplă pentru că are loc o agapă oarecare şi cu o semnificaţie minoră, ci pentru că ceea ce îi uneşte este însuşi Trupul şi Sângele lui Cristos .

2. Clement Alexandrinul Atena ( 50 cca. – Capadocia 212 cca.)

În Stromate există un pasaj care ne duce cu gândul că Clement nu ar fi crezut în sacrificii:

„Este adevărat că nu oferim sacrificii lui Dumnezeu. El nu are nevoie, fiind El cel care împarte toate tuturor. Dar îl glorificăm pe cel care s-a făcut sacrificiu pentru noi. Să ne sacrificăm şi noi înşine… De aceea Dumnezeu nu se bucură decât de mântuirea noastră” .

Ar fi greşi să deducem din aceste cuvinte că Clement nu recunoaşte Euharistia ca sacrificiu al Noii Alianţe. N pasajul citat el vorbeşte de sacrificiile păgânilor.

„Noi pe bună dreptate nu-i aducem jertfe Celui care nu-i biruit de plăceri. Mirosul de a fumul jertfelor ajunge jos undeva şi nu ajunge nici până la norii cei groşi, ci rămâne departe de ei. Dumnezeirea nu are nevoi de nimic; nu-i iubitoare de plăceri, nu-i iubitoare de câştig şi nici iubitoare de bani; că e bogată şi dă totul celui ce vieţuieşte pe pământ, celui ce are nevoie. Dumnezeirea nu se încântă nici de jertfe, nici de ofrande şi nici de slavă şi de cinste, şi nici n-o poţi atrage prin unele ca acestea; este asemenea oamenilor frumoşi la suflet şi buni, care n-ar putea niciodată trăda dreptatea, fie că i-ar ameninţa frica, fie că li s-ar oferi daruri bogate” .

Sacrificiile păgânilor nu corespund ideii creştine de Dumnezeu. De aceea Clement din această privinţă se alătură apologeţilor greci care refuzau, din acelaşi motiv, sacrificiile păgâne. El cunoaşte însă un sacrificiu al Bisericii:

„Jertfa este Cuvântul care se ridică din inimi ca tămâia din sufletele sfinte, când, împreună cu jertfa, sufletul întreg se deschide în faţa lui Dumnezeu” .

S-ar deduce din acest text că Clement nu ar fi cunoscut sacrificiul euharistic al Bisericii, ci numi jertfa interioară şi morală a sufletului. Dar o interpretare de acest fel nu ar fi corectă. În polemica sa împotriva păgânilor şi evreilor, el caută să sublinieze caracterul spiritual al jertfei şi să pună în evidenţă în ce anume ea diferă în mod esenţial de celelalte jertfe.