Misterul lui Cristos - Perspective Existențialiste și Ontologice

INTRODUCERE

Isus este realitatea care transcende istoria noastră. El nu e numai Isus, ci şi Cristos şi Domn, Fiul lui Dumnezeu şi Cuvântul. Această realitate-mister care este Isus-Cristos provoacă continuu reflecţia teologică. Aşa cum cerbul doreşte izvorul şi creştinul doreşte să cuprindă acest mister şi să se adape din cunoaşterea Mântuitorului său misericordios.

Ne întrebăm şi noi, cine este în stare să cuprindă toată bogăţia Cuvântului lui Dumnezeu? Credem că e mult mai mult ceea ce ne scapă decât ceea ce reuşim să înţelegem. Dumnezeu a ascuns în Cuvântul său, fie înscripturat sau înliterat, fie întrupat, toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei, pentru ca fiegare dintre noi să găsească o parte din bogăţia lui Cristos, în ceea ce contemplă. Ajungem să ne potolim setea fără a seca izvorul, şi ne putem reîntoarce ori de câte ori vom înseta.

Această bogăţie salvifică a fost ilustrată de Părinţii Bisericii şi apărată de Magisterul acesteia, atât de cel conciliar, cât şi de cel pontifical. Demersul cristologic, ce-şi are începutul inevitabil în cristologia neotestamentară a fost dezvoltată de Părinţii şi Conciliile Bisericii. Întregul proces de elaborare cristologică s-a realizat şi cu ajutorul patrimonilui cultural, mai ales filosofic al omenirii- noţiunile filosofice, îndeosebi metafizice.

Doctrina credinţei despre Isus Cristos a fost elaborată în conciliile primare ale Bisericii: Niceea, Efes, Calcedon, Constantinopol III, iar definiţiile emise de aceste concilii sunt acceptate de toate Bisericile: catolică, Bisericile orientale şi mare parte din comunităţile reformate De aceea, nu trebuie să renunţăm la nici una dintre formulele elaborate de Părinţii conciliari, dar cu toate acestea, nici una dintre ele nu pot pretinde că ar fi ultimul cuvânt al Bisericii despre revelaţia divină. Chiar şi calcedonul nu este un „sfârşit”, ci un „început” al aprofundării teologice a ministerului lui Cristos

Acest proces de formare a dogmei cristologice nu a rămas neatins de erori şi de răceală, chiar de luptele politice. De aceea, formularea adesea ne apare aridă, sterilă şi neînţeleasă; e important să cunoaştem şi o oarecare dezvoltare istorică a sa.

În acest referat ne vom strădui să precizăm legătura care există între conceptele şi termenii cristologici şi modurile de a considera realitatea salvifică a întrupării şi a vieţii lui Isus Cristos, precum extensia acestuia în Biserică, trup al său. Vom trece în revistă perspectiva ontologică, acea orientare clasică, de tip metafizic (specific teologiei catolice de tip tradiţional, clasic) reflectată în Conciliul Vatican II, enciclicele Papei Ioan Paul al II-lea şi teologia lui Hans Urs von Balthasar, precum şi perspectiva existenţialistă.

1. Problematici cristologice

În timpul controverselor dintre şcoala din Antiohia şi cea din Alexandria, nu se găsea calea de a concilia transcendenţa cu imanenţa, adică uniunea hipostatică. Conciliul din Calcedon (451) a voit să arate cum era posibilă o sinteză a celor două puncte de vedere recurgând în acelaşi timp la două expresii: „fără confuzie” (asygkytos) şi „fără diviziune” (adiairetos) Aici se vede echivalentul apofatic al formulei care afirmă cele două naturi şi unica hipostază a lui Cristos.

Definiţia dogmatică a Conciliului din Calcedon nu pretinde să dea un răspuns exhaustiv la întrebarea: ”Cum pot coexista în Cristos Dumnezeu şi omul?” Misterul întrupării stă de fapt chiar aici. Nici o definiţie nu poate epuiza bogăţiile misterului prin intermediul unor formule afirmative. Definiţia transcende în mod radical gândirea greacă. De fapt, ea face să coexiste două puncte de vedere pe care filosofia greacă le-a considerat mereu inconciliabile: transcendenţa divină care este însuşi sufletul sistemului platonic şi imanenţa divină, care este spiritul teoriei stoice.

Pentru a stabili o doctrină cristologică bună nu ajunge a ţine cont doar de evoluţia ideilor care au dus la Conciliul din Calcedon. Este necesară şi atenţia faţă de ultimele concilii cristologice, în special Conciliul al III-lea din Constantinopol (681)

Prin definţia acestui conciliu, Biserica arată posibilitatea de a clarifica problema cristologică şi mai bine decât la Conciliul din Calcedon. Conciliul constantinopolitan al III-lea a fost pregătit de Conciliul din Lateran din anul 649 , care condamnase monoteismul. Definiţia constantinopolitană tinde să pună în lumină locul pe care îl ocupă umanitatea lui Cristos în mântuirea oamenilor şi diferitele „mistere” ale vieţii sale pământeşti ca botezul, ispitirile, agonia din grădina Ghetsemani.

Doctrina cristologică a fost elaborată în primele concilii ale Bisericii, cum ar fi: Niceea, Efes, Calcedon, Constantinopolitan al III-lea, iar definiţiile emise de aceste concilii sunt acceptate de toate Bisericile: catolică, Bisericile orientale şi mare parte din comunităţile reformate De aceea, nu trebuie să renunţăm la nici una dintre formulele elaborate de Părinţii conciliari. Mulţi dintre contemporanii noştri întâlnesc dificultăţi când li se prezintă dogma Conciliului din Calcedon. Termeni ca „natură” şi „persoană”, folosiţi de Părinţii conciliari, au cu siguranţă acelaşi sens şi în limbajul curent, dar realităţile la care se referă sunt desemnate prin concepte diverse în diferite vocabulare filozofice. Pentru mulţi expresia „natură umană” nu mai înseamnă o esenţă comună şi imutabilă; ea face trimitere doar la o schemă, la un fapt. Deseori noţiunea de personă este definită în termeni psihologici şi este lăsat la o parte aspectul ontologic.