Moartea Păcatul Penitențele și Temerile Păcătosului în Discursul Catolic și în cel Protestant în Europa Occidentală

În cultura Evului Mediu se remarca coexistenta, combinatia, interactiunea continua de opozitii, antagonisme, contradictii - la prima vedere ireductibile - precum faptul ca munca era privita ca un blestem  consecinta a pacatului originar -, dar si ca un mijloc de expiatie si de mântuire. Bogatia era socotita o cale deschisa pierzaniei dar si - pentru cel bogat - o posibilitate si o datorie de a face nenumarate fapte bune. Stiinta era tinuta în mare cinste, desi în acelasi timp se sustine ca fericiti sunt cei saraci cu duhul . În viziunea Evului Mediu timpuriu, omul este o fiinta slaba, viciata, degradata ca urmare a pacatului originar; o fiinta umilita în fata lui Dumnezeu, supusa blestemului si penitentei muncii. În conceptia mistica monahala, corpul trebuie dispretuit, pedepsit si umilit, prin practici ascetice si prin neglijarea cerintelor de igiena . Atitudinea interioara a omului medieval fata de batrânete, boala si moarte era inspirata de o inflexibila credinta religioasa: sufletul este nemuritor, exista o lume de dincolo fericita, fara dureri; suferintele fizice sunt trecatoare, si sunt datorii pe care omul trebuie sa le plateasca pentru pacatele savârsite; moartea trebuie asteptata cu resemnare si seninatate. Pentru a se împaca cu oamenii si cu propria constiinta, omul trebuie sa îsi faca din timp testamentul; acesta era o datorie esentiala, atât religioasa cât si civila. Iar pentru rascumpararea, pentru ispasirea pacatelor, lucrul cel mai recomandabil era  prevazut în testament  o donatie facuta bisericii, o fundatie pioasa, o opera de caritate. Dupa pregatirile rituale pentru a fi înmormântat, corpul defunctului era dus, într-un sicriu descoperit sau pe o nasalie, la cimitirul situat în imediata apropiere a bisericii parohiale, si înhumat  fie doar înfasurat într-un lintoliu, fie închis într-un sicriu. Cum însa un cimitir era si un loc pentru cei vii, credinciosii nobili sau bogati preferau sa fie înmormântati (fapt pe care conciliile l-au interzis zadarnic) în biserica, în sarcofage, în ziduri, sau sub lespezile pavimentului. Acest obicei ce a aparut spre sfârsitul secolului al XII-lea a dat nastere unei foarte bogate arte plastice funerare . Aceasta viziune simpla despre moarte din Evul mediu timpuriu se schimba însa, devenind foarte sumbra spre secolul al XV-lea si stând la baza altor concepte.

Tema dispretuirii lumii si a devalorizarii omului, una dintre ele, este veche, având radacini în Biblie si fiind pusa la punct de Sfântul Augustin în De civitate Dei. Definirea doctrinei dispretului fata de lume contemptus mundi de catre teologii catolici se face prin analiza conflictului dintre timp si eternitate, multiplicitate si unitate, exterioritate si interioritate, desertaciune si adevar, pamânt si cer, trup si suflet, placere si virtute, carne si spirit . Tema lumii trecatoare (lumea e zadarnica, deci merita dispretul), tema Ubi sunt? (moartea care-i ia pe toti, moartea nimicitoare a marilor destine), caracterul schimbator si tristetea vietii, opozitia radicala dintre corp si suflet, lumea laica vazuta ca o lume corupta se adauga temelor majore ale contemptus mundi: efemerele bucurii de aici, de jos, ce dau nastere suferintelor vesnice; pamântul este un exil; dragostea fata de lume este întuneric; trupul este o temnita; omul este fiul putreziciunii si va fi hrana viermilor; simturile, mizerabila conditie a omului te fac sa cazi în pacat; cine vrea sa se salveze este îndemnat sa scuipe putreziciunea lumii si sa intre pe cât posibil într-o manastire (fuga mundi); a trai sub secol este a trai în Babilon. Componentele majore ale doctrinei contemptus mundi sunt ura fata de corp si lume, certitudinea pacatului si sentimentul acut al trecerii timpului . Doctrina dispretuirii lumii trebuie analizata în contextul confuziei ce se face între cele doua sensuri ale cuvântului lume. Lumea desemna, pe de o parte, domnia lui Satan - opusa celei a lui Dumnezeu  ce va fi învinsa în final, iar pe de alta parte reprezenta omenirea cu pamântul de care e legata. Exista foarte multe texte în care maestrii spirituali ai crestinatatii denunta lumea în termenii cei mai violenti, perpetuând si agravând confuzia între cele doua sensuri ale lumii: Comentariu la cartea lui Iov a lui Luis de Leon, De contemptu mundi a cardinalului Lothar, Imitatio Christi a lui Thomas a Kempis, Exercitii spirituale a lui Ignatiu de Loyola etc, cunoscute celor ce stiau citi .

Analizând ce devin contemptus mundi si devalorizarea omului în teologia protestanta, Jean Delumeau remarca ca într-un anume sens lumea si viata sunt reabilitate, spiritul si carnea nu mai sunt opuse, ca-n schema mostenita de traditia monastica de la neo-platonism. Calvin spune ca este asa o prostie sa iei carnea drept trup, iar Luther spune ca &toate îndatoririle laice si pamântesti sunt roade ale Duhului. Împotrivindu-se întregii traditii ecleziastice anterioare, Luther face elogiul casatoriei, al sexualitatii, al frumusetii universului, iar Calvin spune ca omul, chiar pacatos, primeste si pastreaza imaginea lui Dumnezeu. Desi ar parea ca teologia protestanta a spulberat pesimismul asupra omului si a lumii, s-a întâmplat exact contrariul, datorita traditiei monastice de care nu se puteau desprinde. Calvin spune într-o predica ca omul se trage din noroi si huma, iar Luther, desi face elogiul vietii conjugale, a vazut casatoria mai în negru decât catolicii, aceasta fiind un pacat, dar, în virtutea mântuirii prin credinta, Dumnezeu se îndura de pacatosi. Omenirea este împartita în doua multimi: mântuiti si condamnati. Desi toti pacatuiesc de moarte si toti sunt nedemni de mântuire, greselile unora vor fi  si sunt deja  iertate, pe când ale celorlalti nu. Reformatorii par optimisti si umanisti când uita conceptia asupra pacatului originar, parând sa reabiliteze omul si lumea.