Natura si Har, Har si Libertate dupa Invataura Ortodoxa

Imagine preview
(9/10 din 2 voturi)

Acest referat descrie Natura si Har, Har si Libertate dupa Invataura Ortodoxa.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 21 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Religie

Cuprins

INTRODUCERE.3
I. Sfântul Duh, ca principiu al harului divin.5
I.1. Lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh în lumina Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi.5
I.2. Simţirea prezenţei şi lucrării Sfântului Duh.6
I.3. Relaţia dintre Fiul şi Duhul Sfânt în iconomia mântuirii.7
II. Învăţătura Ortodoxă despre Har.9
II.1. Necesitatea harului divin.10
II.2. Gratuitatea harului divin.11
II.3. Universalitatea harului divin.12
III. Natura omului. Premise antropologice.13
III.1 Starea primordială.13
III.2.„Chip şi asemănare”.13
III.3. „Conformitatea” între om şi Dumnezeu .14
III.4. Păcatul strămoşesc şi urmările lui.15
IV. Implicaţiile relaţiei dintre har şi libertate.18
IV.1. Har şi libertate în teologia ortodoxă.18
IV.2. Raportul dintre libertatea divină şi libertatea omului.19
IV.3. Robia în păcat şi libertatea în har.19
CONCLUZII.21
BIBLIOGRAFIE.22

Extras din document

Introducere

Potrivit învăţăturii creştine, opera mântuitoare săvârşită de Hristos se continuă în viaţa Bisericii şi în lume prin lucrarea tainică a Sfântului Duh. Întruparea Mântuitorului şi Cincizecimea sunt două evenimente de strictă importanţă în istoria mântuirii, iar legătura dintre ele are ca bază împreună-lucrarea Fiului şi a Sfântului Duh în sensul desăvârşirii omului. Iisus Hristos, prin întrupare, moarte şi Înviere, recapitulează umanitatea în unitatea Trupului Său - fiinţa Bisericii, restaurând lumea căzută prin păcat . Cincizecimea face posibilă revărsarea plenitudinii vieţii dumnezeieşti peste umanitatea încorporată în Hristos. Sfântul Duh înnoieşte şi însufleţeşte Biserica şi pe fiecare membru al ei, după chipul în care El sălăşluieşte în umanitatea asumată de Hristos prin întrupare. Mântuirea, ca intervenţie extraordinară a lui Dumnezeu în cadrul lumii şi al istoriei, pentru a-i elibera pe oameni din robia păcatului şi a morţii, este înfăptuită, aşadar, atât obiectiv, cât şi subiectiv. Aspectul obiectiv al mântuirii se referă la opera de răscumpărare săvârşită de Hristos, prin jertfa şi Învierea Sa. Aducerea roadelor acestei opere în sufletul individual al omului, adică mântuirea subiectivă, este o lucrare de sfinţire a omului, iar lucrarea aceasta aparţine cu deosebire Duhului Sfânt, Dumnezeu-Sfinţitorul.

Creat după chipul lui Dumnezeu, omul are posibilitatea să se împărtăşească de această lucrare sau chiar să participe la ea, deşi păcatul a corupt firea omenească, întunecând mintea şi libertatea. Modul în care omul îşi însuşeşte mântuirea depinde de colaborarea cu harul divin, având în vedere că firea însăşi a omului e intim legată de har, datorită acelei „suflări” a lui Dumnezeu (Facere 2,7), prin care omul s-a făcut fiinţă vie . Chipul divin imprimat la creaţie (Facere 1,27) indică o „înrudire” a fiinţei noastre cu Dumnezeu, dar şi posibilitatea de dialog cu El.

Vedem astfel că harul divin, al cărui principiu special este Duhul Sfânt, e inseparabil de natura omenească, e inclus în ea in chip organic, încă de la creaţie. Păcatul originar a făcut necesară o restaurare a firii omeneşti în harul pe care-l pierduse, iar meritul acestei restaurări îi aparţine lui Hristos. Prin înviere şi îndumnezeire, firea umană a lui Hristos s-a umplut deplin de Duhul dumnezeiesc şi devine transmiţătoare a energiei Sale necreate, mântuitoare, către toţi cei ce cred în El. Ca energie necreată, ce izvorăşte din fiinţa divină, dar inseparabilă de ea, harul este o lucrare a celor trei Persoane divine şi deci o dovadă a prezenţei lor. Totuşi, ca energie sfinţitoare şi desăvârşitoare, harul e în mod deosebit al Duhului Sfânt, căci El desăvârşeşte viaţa noastră spirituală, El vine mai intim în noi, acoperindu-Se oarecum cu subiectul nostru, astfel încât vedem prin El, lucrăm prin El .

Deşi este studiată în strânsă legătură cu pnevmatologia, tema raportului dintre natura umană şi harul dumnezeiesc, presupune o analiză care trebuie să atingă aproape toate domeniile Teologiei Dogmatice (hristologie, antropologie, eclesiologie etc.). S-ar putea spune chiar că tema vizată nu poate fi limitată strict la orizontul preponderent speculativ al Teologiei Dogmatice, deoarece ecourile ei pot fi urmărite şi în cadrul altor discipline teologice (Teologia Morală, Spiritualitate). Însă fiind un adevăr de credinţă, el trebuie mai întâi lămurit şi cunoscut, iar mai apoi trăit de către om în viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii săi.

Noutatea acestui studiu ar consta în încercarea de a face o prezentare cât mai sistematică şi mai actuală a temei.

I. Sfântul Duh, ca principiu al harului divin

Pentru a putea clarifica sensul harului divin legat de problema raportului său cu natura omului sau cu libertatea acestuia, trebuie definită întâi poziţia celor două confesiuni creştine în ceea ce priveşte chestiunea naturii harului. Până la desluşirea deosebirilor referitoare la fiinţa harului, trebuie clarificat mai întâi un aspect în privinţa căruia ambele confesiuni au păreri asemănătoare, anume că, deşi sfinţirea este o lucrare a tuturor Persoanelor divine, totuşi Sfânta Scriptură prezintă harul sfinţitor mai mult o lucrare a Sfântului Duh, principiul sfinţirii şi Cel care conduce nevăzut Biserica spre scopul ei final.

I.1. Lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh în lumina Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi

Potrivit învăţăturii creştine, la actul de sfinţire a omului participă întreaga Sfântă Treime. Acest fapt este întemeiat pe numeroase mărturii scripturistice şi patristice. În rugăciunea arhierească, Mântuitorul mijloceşte pentru ucenici înaintea Părintelui Său: Părinte sfinte, păzeşte-i întru numele Tău… sfinţeşte-i întru adevărul Tău” (Ioan 17, 11, 17). Iar Apostolul Pavel scrie tesalonicenilor: „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fără prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos”(I Tesaloniceni 5,23). Din acestea rezultă că Dumnezeu Tatăl participă la sfinţirea omului, fiind El Însuşi izvorul sfinţirii. Despre Dumnezeu Fiul, Sfântul Apostol Pavel spune că, înfiinţându-Şi Biserica Sa pentru care a venit în lume, „S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească , curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5,26-27). Acelaşi Apostol arată în alt loc: „Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I Corinteni 1, 30). Astfel, participarea lui Dumnezeu Fiul la actul sfinţirii noastre este mai mult decât evidentă. El este Autorul sfinţirii, pentru că prin moartea Sa pe cruce, a câştigat pentru noi harul Sfântului Duh, pe care, din acest motiv, Apostolul îl numeşte „harul Domnului nostru Iisus Hristos” (Romani 16,24; II Corinteni 13,13), iar pe Sfântul Duh, „Duhul lui Hristos” (Romani 8,9). Mântuirea subiectivă sau sfinţirea, în Sfânta Scriptură, este atribuită Duhului Sfânt, ca o activitate proprie Acestuia. El este principiul de viaţă sau sufletul corpului mistic al lui Hristos,

după cuvintele Sfântului Pavel: „Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre” (Efeseni 4,4) .

Fisiere in arhiva (1):

  • Natura si Har, Har si Libertate dupa Invataura Ortodoxa.doc