Omiletică - principii catehetice în opera Sfanțului Chiril al Ierusalimului

1.Viata si activitatea Sfântului Chiril al

Ierusalimului

Sfântul Chiril al Ierusalimului reprezintă o personalitate marcantă a creştinismului, un ierarh iubit de credincioşii pe care îi păstorea şi un teolog popular care s-a dedicat apărării învăţăturii ortodoxe.

Înverşunarea demonstrată atunci când a fost vorba despre denaturări ale adevărului revelat i-a adus exiluri nemeritate, dar pe care le-a răbdat cu tărie şi nădejde sfântă. Ziua de 18 martie, când acesta este prăznuit, ne oferă un prilej pentru a-i evoca viaţa şi pentru a-i prezenta catehezele care i-au adus faima de mare dascăl şi Părinte al Bisericii.

Sfântul Chiril s-a născut la Ierusalim în jurul anului 315. A intrat de tânăr în monahism şi s-a dedicat studiului profund al Sfintei Scripturi. În anul 335 a fost hirotonit diacon de episcopul Macarie al Ierusalimului, iar peste zece ani, episcopul Maxim l-a ridicat la treapta preoţiei. Nu peste mult timp (în 348), a primit cinstea de a fi ales episcop al Ierusalimului, iar în această calitate a rostit catehezele care i-au adus celebritatea.

A urmat o perioadă mai sumbră în viaţa acestui sfânt, datorită conflictului pe care l-a avut cu Acachie, mitropolitul Cezareei. Acesta fusese declarat eretic arian de un sinod care s-a ţinut la Sardica, iar Sfântul Chiril, apărător tare al dreptei credinţe, nu dorea să i se supună. Datorită relaţiilor pe care Acachie le avea cu împăratul Constanţiu, a reuşit să obţină exilul Sfântului Chiril, sub pretextul că a vândut bunurile Bisericii pe care o păstorea, pentru a-i ajuta pe săraci într-o perioadă de foamete.Îndepărtat Chiril a mers la Silvan, episcopul Antiohiei.

În anul 360, la conducerea imperiului a venit Iulian Apostatul, care i-a adus din exil pe toţi episcopii surghiuniţi. Sfântul Chiril şi-a reluat scaunul, fiind martorul minunilor care s-au petrecut în timpul încercării rezidirii Templului din Ierusalim. Mărturiile vremii arată că un cutremur foarte puternic a dărâmat noile temelii ale Templului. De asemenea, se spune că un foc din cer a ars toate uneltele folosite la zidire şi că pe hainele celor care lucrau la construcţie a apărut semnul Sfintei Cruci. După aceste minuni şi după predicile care condamnau iniţiativa împăratului, Sfântul Chiril a fost din nou exilat.

Sfârşit creştinesc. Domnia lui Iulian a fost scurtă, dar succesorul său, împăratul Valens (care avea simpatii ariene), nu s-a arătat nici el mai îndurător cu Sfântul Chiril şi l-a exilat pentru a treia oară, datorită tăriei cu care condamna ereziile. În anul 379, când împărat a devenit Teodosie cel Mare, Chiril şi-a primit cu cinste înapoi scaunul episcopal, păstorindu-şi credincioşii încă opt ani, până la sfârşitul vieţii.

Catehezele Sfântului Chiril sunt în număr de 24: Procateheza (un fel de prolog), 18 cateheze adresate catehumenilor şi 5 cateheze mistagogice adresate celor de curând botezaţi (neofiţi). Ele abordează subiecte cum ar fi Botezul, pocăinţa, dogmele creştine, Sfânta Treime, Biserica şi explică Crezul în întregime. În catehezele numite mistagogice se explică ritualul Sfântului Botez şi cel al Mirungerii, se tâlcuiesc momentele mai importante din cadrul Sfintei Liturghii şi se vorbeşte foarte pătrunzător despre Sfânta Euharistie. Interesul pe care aceste cateheze l-au suscitat de-a lungul timpului este demonstrat şi astăzi prin republicarea lor, în 2003, la editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Din scrierile sale am selectat câteva fragmente, pe care le redăm mai jos.

Sfântul Chiril a participat la Sinodul II Ecumenic (care s-a ţinut la Constantinopol în anul 381) alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Meletie al Antiohiei şi alţi mari Părinţi ai Bisericii. El a avut un rol deosebit de important în combaterea ereticilor pnevmatomahi (care negau deplina dumnezeire a Sfântului Duh) şi apolinarişti (care negau existenţa sufletului raţional în Ipostasul Mântuitorului Hristos), dar şi în formularea dogmei trinitare. La acest sinod s-a definitivat Simbolul de credinţă (Crezul) numit până astăzi niceo-constantinopolitan, după localităţile care au găzduit primele două sinoade ecumenice. Sfântul Chiril explică amănunţit acest Simbol în Catehezele sale.