Orfism și creștinism

Mai mulți cercetători în domeniul istoriei religiilor- printre care Vittorio Macchioro, Alfred Loisy, Mircea Eliade -au ajuns la concluzia că trecerea de la creștinismul iudaic la cel elenistic, de la fapta istorică a lui Iisus la cea mistică, s-ar fi operat datorită orfismului, hristologia Sfântului Pavel fiind, după spusele lui Vittorio Macchioro, doar o transpunere a orfismului. Pentru a rămâne în picioare, această teorie trebuie să îndeplinească trei condiții conform spuselor istoricului G. Clemen : elementul creștin căruia i se atribuie o asemenea origine, nu trebuie să poată fi explicat nici prin iudaism, nici prin creștinismul anterior; între termenii comparați nu trebuie să fie doar o asemănare exterioară, ci și una în spirit; religia păgână trebuie să fi existat anterior creștinismului și în vecinătate lui .

Asemănările între mitul lui Zagreus și istoria vieții Mântuitorului au fost remarcate chiar de unii scriitori bisericești din perioada creștinismului primar (Sf. Iustin Martirul, Origen), dar în ciuda acestui fapt deosebirile sunt și mai evidente.

Vom începe prin a arăta că spre deosebire de Hristos, Dionysos-Zagreus nu este o victimă voluntară. După cum se poate citi în mitul orfic, Dionysos este departe de a fi încuviințat propria ucidere; mai mult el nici nu bănuiește complotul împotriva sa, fiind înșelat cu niște jucării (oglindă, sfârlează); el va face tot posibilul pentru a scăpa de urmăritorii săi (transformându-se succesiv, în mai multe animale, fiind ucis când se găsea sub forma unui taur).

Mergând mai departe, păcatul originar al oamenilor conform doctrinei orfice, este o consecință directă a uciderii lui Dionysos de către Titani. Practic, moartea zeului constituie o vină atribuită și oamenilor, ca urmași direcți ai deicizilor (ei ivindu-se din cenușa Titanilor uciși). Învierea zeului se deosebește la fel de mult de învierea Lui Hristos : se poate citi în mitul lui Dionysos cum zeița Pallas Atena i-a păstrat inima într-un cufăr, de la care a pornit regenerarea zeului de către tatăl său, Zeus.

Până aici am putut vedea un zeu ce suferă o moarte accidentală și involuntară, el făcând tot posibilul pentru a scăpa de destinu-i tragic. Indirect, el aduce asupra oamenilor, prin moartea sa cruntă, blestemul unui păcat strămoșesc.

După cum se poate lesne vedea, nu există nici o premiză pentru a acorda lui Dionysos-Zagreus atributul de Mântuitor (Soter), nespecific de altfel nici unei divinități din religiile de misterii greco-romane. Moartea sa departe de a fi mântuitoare și izbăvitoare pentru neamul omenesc, este în realitate un blestem . Este un lucru cu totul diferit, ba chiar în opoziție cu ceea ce spune Hristos despre Sine: Și după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe și Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică. Căci Dumnezeu așa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El, să nu piară ci să aibă viață veșnică (In. 3,17); sau în alt loc: El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre ci pentru ale lumii întregi (I In. 2, 2).

Din cele spuse până acum se observă o nepotrivire între moartea zeului așa cum apare ea în mit și doctrina morții și renașterii mistice a lui Dionysos cu cel inițiat care moare în chip mistic, doctrină invocată de savantul italian Vittorio Macchioro că ar fi punctul central al doctrinei orfice care l-a inspirat pe Sfântul Pavel. Cel mai vechi text care poate sprijini această doctrină orfică (pe care se sprijină teoria lui Macchioro), aparține neoplatonicianului Proclos, fiind posterioară cu cinci secole Apostolului neamurilor, deci îndoielnică din punct de vedere al autenticității, mai ales că neoplatonicienii erau renumiți pentru deformările la care supuneau religiile de mistere .

O altă dogmă caracteristică religiei orfice, care o diferențiază de teologia paulină și nu o apropie (precum vedea Vittorio Macchioro) este cea privitoare la dualismul trup-suflet. Se cunoaște concepția orfică a trupului închisoare sau mormânt al sufletului, izvor necontenit al păcatului. Pe de altă parte, Sfântul Pavel vedea într-adevăr carnea drept sălaș al păcatului, însă fără a fi păcat prin ea însăși, întrucât nu carnea îl supune pe om păcatului, ci pângărirea ei în mod ereditar, începută de Adam .

Noțiunea de păcat are în teologia paulină sensul de despărțire de comuniunea cu Dumnezeu, fiind înățișat ca un fenomen complex ce a început cu încălcarea unei porunci divine, continuându-se cu căderea întregii existențe umane în robia stricăciunii. Astfel legea păcatului este legea din trupul omului care-l determină să comită păcate. Mai este numită și lege a morții întrucât prin acest păcat omul se face vrednic de moarte. Hristos S-a întrupat, a murit și a înviat tocmai pentru a omorâ păcatul în trupul Său, a reface comuniunea cu Dumnezeu, ruptă prin păcatul lui Adam și a cuprinde virtual întreaga făptură în Hristos cel mort și înviat .