Originile Apostolice ale Creștinismului Românesc

Creştinismul românesc se află astăzi în aceeaşi zonă gri, în care România este lăsată de mai multe decenii din punct de vedere politic, economic şi cultural-ştiinţific. Numeroase eforturi ale cercetătorilor români în elucidarea problemelor dificile ale originilor creştinismului românesc şi ale evoluţiei lui în primele 6 secole au avut rezultate de cele mai multe ori fructuoase. În această privinţă amintim editarea colecţiei Fontes Historiae Daco-Romane vol. I-IV, precum şi numeroasele studii de specialitate publicate în revistele de specialitate: BOR, ST, MO, BM etc. La fel şi în alte periodice (Materiale Şi Cercetări Arheologice, Arheologia Moldovei). Amintim în această privinţă şi contribuţia unor istorici laici: Ion Barnea, Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Dan Gh. Teodor. Unele volume sau studii sunt publicate în limbi străine de circulaţie sau au un rezumat în aceste limbi. Cu toate acestea, ele au rămas necunoscute şi nefolosite de cercetătorii străini.

Criterii de înţelegere a răspândirii creştinismului pe teritoriul României

1.Trebuie ţinut seama de zona geografică în care se află România. În această privinţă putem distinge două teritorii: a) cel de răsărit, aflat la Marea Neagră şi orientat economic, comercial şi cultural, din timpuri străvechi prin aşezări greco-romane pe ţărmul vestic al Mării Negre spre Grecia, Asia Mică, M. Mediterană; b) teritoriul central şi vestic al României, legat de vest (Pen. Balcanică, Iliricum şi Italia), mai cu seamă după ce Dacia a intrat în componenţa imperiului roman.

2. Ambele teritorii au fost părţi componente ale imperiului roman în momentul apariţiei creştinismului, ceea ce înseamnă că circulaţia oamenilor pe teritoriul României era uşurată de apartenenţa la acelaşi stat şi folosirea aceloraşi limbi, greacă şi latină.

3. Începuturile creştinismului au fost profund influenţate de aşezarea geografică, de durata în care se aflau în componenţa imperiului roman (Bizantin), de apropierea sau depărtarea de un centru politic şi religios important (C-pol, Sirmium)

4. Propagarea creştinismului în primele veacuri s-a făcut mult mai rapid decât se reflectă ea în documentele scrise şi în descoperirile arheologice.

5. În schiţarea istoriei creştinismului, în perioada de început nu operează principiul fără documente, fără istorie (pas du documents, pas d’histoire). Adolf von Harnack spunea: această religie a propovăduit de Dumnezeul cel viu, pentru care a şi fost creat omul şi a pătruns în adâncul conştiinţei. Ea a adus viaţa şi cunoaşterea, unitatea şi pluralitatea, necunoscutul şi cunoscutul...Ea s-a născut din Duh, dar repede a învăţat să sfinţească pământul. Celor simpli le-a fost simplă, celor aleşi sublimă. A fost religie univesală în dublu sens, prin aceea că a oferit tuturor, ceea ce le era necesar, dar a adus şi ceea ce fiecare dorea mult...Căci peste orice omenesc, veşnic ori trecător, a pus crucea sa şi prin aceasta l-a plecat spre lumea de dincolo. La toate acestea ar putea fi adăugate divinitatea învăţăturii Mântuitorului şi învestirea apostolilor şi ucenicilor cu puteri harismatice. Istoricului creştinismului îi trebuie, deci, un dar specific, duh văzător, duh al înţelegerii care să-l ajute şi să înţeleagă şi să scrie despre aceste lucruri.

Numeroşi istorici bisericeşti şi laici au afirmat originea apostolică a creştinismului românesc: Mitr. Dosoftei al Moldovei (+1693), Nicodim Aghioritul, Gheorghe Şincai, I. D. Petrescu, Ep. Filaret Scriban, Ctin Erbiceanu, G. M. Ionescu, R. Netzhammer, I. Rămureanu, N. Şerbănescu, , Mircea Păcurariu, Sabin Verzan, Emilian Popescu. Alţi istorici au manifestat rezerve, sau chiar au respins această posibilitate: Carol Auner, V. Pârvan. I. Zeiller consideră că informaţiile privind activitatea Ap. Andrei la români sunt ambigui iar pătrunderea creştinismului la gurile Dunării nu rămâne decât o simplă supoziţie. D. M. Pippidi scrie că informaţiile nu rezistă criticii, fiind puţin solide şi izolate. Cel mai categoric a fost C-tin Daicoviciu pentru care vechimea apostolică a creştinismului românesc ar fi absurdă şi imposibilă, neavând nici un sprinjin documentar.

Argumente în favoarea prezenţei Sf.Ap.pe teritoriul României

- Noul Testament

Mântuitorul a avut în vedere o vestire universală, aceasta fiind înţeleasă etnic, adică nici un popor să nu fie exclus de la ea şi geografic, adică pretutindeni. Sarcina aceasta era o poruncă (Mt.28,18-20) ce a şi fost îndeplinită :”Iar ei plecând au propovăduit pretutindeni”(Mc.16,20) ;”Şi această Evanghelie a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea…spre mărturie la toate neamurile”(cf. F.A.1,8).

Până la sinodul de la Ierusalim (49 – 50), activitatea misionară s-a desfăşurat cu precădere în mediul iudaic din Palestina şi Siria. După acest sinod, misiunea s-a extins şi la neamuri care ,potrivit hotărârilor luate, nu mai erau oblicate să respecte circumciziunea. Atunci trebuie să fi avut loc şi împărţirea regiunilor de evanghelizarea între apostoli care s-a făcut prin tragere la sorţi. Atunci i-a fost stabilită Sf. Andrei zona în care avea să-şi desfăşoare activitatea misionară, anume Scythia.