Pastorația prin Taine și Ierurgii

Introducere

Vorbind despre Sfitele Taine şi Ierurgii, ca mijloc de pastoraţie, trebuie să avem în vedere faptul cum ele pot deveni exemple de viţă pentru credincioşi. Ştim că ele dunt slujbe de sine stătătoare, care cuprind în conţinutul lor învăţături din Sfânta Scriptură, dar mai cuprind şi rugăciuni speciale, despre care ştim că ne ajută pe oricare dintre noi.

Astfel, Mântuitorul Hristos a venit în lume pentru mântuirea şi înnoirea lumii, după cum aflăm de la Matei: XIX, 28, unde se spune: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoiera lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”. Hristos vrea ca fiecare persoană să fie o lumină în lume, care să lumineze tuturor celor din jur, ca prin ei să se preamărească Dumnezeu. Dar această lumină o primim de la Hristos, care este „Lumina lumii”(Ioan: VIII, 12) şi a oamenilor, pe care El o dăruieşte din belşug tuturor oamenilor.

Se poate pune întrebarea: de unde dobândim această lumină şi această putere înnoitoare şi cum o putem menţine spre atingerea vieţii veşnice? Răspunsul este destul de clar şi precis: numai prin lumina Evangheliei şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii. Ceea ce face ca Hristos să râmână întru noi şi noi întru El (Ioan XV, 5), sunt tocmai Sfintele Taine, căci Sfintele Taine ne dau o nouă zidire, ne renasc în Hristos la o nouă viaţă şi ne încorporează Lui şi ne ajută prin harul lor să creştem spre mântuire şi îndumnezeire şi astfel să dobândim împărăţia lui Dumnezeu, sau împărăţia cerurilor.

În afară de Sfintele Taine, Biserica Ortodoxă mai are şi alte slujbe speciale pentru sfinţirea omului şi a naturii. Aceste slujbe se numesc ierurgii. Acestea sunt rugăciuni de binecuvântare şi sfinţire a omului în diferite momente şi împrejurări ale vieţii, precum şi de binecuvântarea şi sfinţire a firii înconjurătoare şi a diferitelor obiecte sau lucruri de folos omului.

Rolul ierurgiilor este acela să curăţească şi să binecuvânteze pe om şi firea înconjurătoare sau vietăţile şi lucrurile de care omul are nevoie pentru trai sau pentru mântuirea sufletului şi preamărirea lui Dumnezeu. Căci păcatul primilor oameni a adus stricăciunea şi nefericirea nu numai în viaţa omenească, ci a stricat şi armonia dintru început a firii înconjurătoare, când toate cele ce făcuse Domnul „erau bune foarte”(Fac. I, 31). Greşeala protopărinţilor neamului omenesc a tulburat si pacea celorlalte vieţuitoare, peste care Dumnezeu îl făcuse pe om stăpân (Fac. I, 28-30) şi a prihănit pământul, din care omul fusese zidit, pe care e silit să trăiască, din care el îşi trage hrana şi mijloacele de trai. Urmările păcatului au păgubit deci nu numai fiinţa omenească, ci s-au răsfrânt asupra întregii firi, făcând-o să sufere împreună cu omul, să aştepte şi să dorească şi ea izbăvirea din stricăciune.

Căzută sub înrâurirea şi puterea celui rău, din pricina păcatului omenesc, firea vazută a căpătat, odată cu omul, putinţa de a fi adusă din nou la curăţenia şi armonia dintru început, prin venirea Mântuitorului. Îmbrăcând cu adevarat firea omenească, Mântuitorul Şi-a legat toata viaţa Sa pământească de natură; mergând pe pământ, a străbătut ogoarele şi lanurile, a iubit florile câmpului şi a admirat păsările cerului, pe care le-a dat pildă omului pentru strălucirea şi frumuseţea lor, a mâncat roadele pământului, S-a botezat în apa Iordanului, a fost uns cu mir şi aromate. Astfel, sfinţind El Însuşi firea omenească pe care a purtat-o, Mântuitorul a lăsat sfinţilor Săi Apostoli şi puterea de a sfinţi firea înconjurătoare, de a o sustrage de sub înrâurirea şi stăpânirea celui rău (Matei X, 8; Marcu XVI, 17-18), de a o aduce din nou sub înrâurirea harului dumnezeiesc, spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul omului .

De aceea, Biserica Ortodoxa binecuvintează toate lucrurile firii: florile şi iarba câmpului, ţarinile, livezile şi lanurile, roadele pământului şi fructele pomilor, ramurile arborilor, mâncărurile şi tot ceea ce vine în atingere cu omul, după folosul şi trebuinţele fiecăruia. Biserica binecuvintează de asemenea şi munca credinciosului, ocupaţiile şi îndeletnicirile cu care acesta îşi întreţine viaţa, începutul şi sfârşitul oricărei munci, precum şi momentele, întâmplările şi împrejurările cele mai de seama din viaţa noastră, atât cele de bucurie cât şi cele de întristare. Toate rugăciunile şi slujbele săvârşite cu un astfel de scop şi în asemenea împrejurări poarta în general numirea de Ierurgii.

Ierurgiile ca mijloc şi prilej de pastoraţie

Idealul oricărui creştin trebuie să fie mântuirea sufletului şi dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Prin Sfintele Taine instituite de Mântuitorul şi prin ierurgiile instituite de Biserică se întreţine legătura de har de lumină şi de iubire între Dumnezeu, om şi făptura creată. În orice moment din viaţa sa, credinciosul are trebuinţă de harul, binecuvântarea lui Dumnezeu. Noi nu ne vom limita aici la lucrarea curăţitoare şi sfinţitoare exercitată de Biserică, prin ierurgii.