Pătrunderea Slavilor în Țările Române

Pătrunderea slavilor în Ţările Române

Izvoarele literare cât şi arheologice afirmă că slavii au fost prezenţi în interiorul arcului carpatic şi pe lângă Carpaţi în secolul VI. Aceste informaţii nu sunt îndestulătoare pentru a ne argumenta faptul că această populaţie s-a stabilit în mod organizat în acest secol. Putem vorbi de o pătrundere masivă şi nu doar spontană doar începând cu secolul VII. La acestea vin argumente de ordin arheologic căci avem ruine ale aşezărilor slave.

Comparând slavii cu celelalte popoare nomade, aceştia erau o populaţie agricolă şi care după ce au pătruns pe teritoriul strămoşilor noştri, s-au stabilit şi s-au adaptat foarte repede modului de viaţă prezent dat fiind faptul că acesta era un teritoriu bogat atât în grâne, cât şi în vii, păşuni. De fapt, toate acestea i-au făcut pe slavi să iubească teritoriul şi să cucerească acest popor.

Deşi au dorit să asimileze această populaţie autohtonă şi să o stăpânească, nu au reuşit deoarece daco-romanii aveau un stadiu superior de dezvoltare a civilizaţiei şi spunem aceasta deoarece avea o bogată moştenire romano-bizantină în toate domeniile.

Aşadar, în mod cu totul diferit în comportamentul pe care l-au avut faţă de acest popor migrator a fost acela că, dacă celelalte popoare (hunii, avarii, gepizii) au prădat bunurile daco-geţilor, slavii au fost asimilaţi şi astfel au ieşit învingători în mod cu totul surprinzător populaţia băştinaşă.

În cele ce urmează aş dori să vă prezint etapele pătrunderii slavilor pe teritoriul nostru. Astfel, în anul 602, o armată de slavi au pătruns în provinciile nord-dunărene, iar o parte s-au dus în sud, ajungând chiar până la Constantinopol pe care, spun unele surse, că chiar l-au cucerit. Se mai spune cum că ei şi-au ales un împărat pe nume Focas. Aşadar teritoriul strămoşilor noştri a fost doar o parte din marele imperiu slav.

Un lucru interesant în ceea ce priveşte organizarea a fost acela că slavii, prin faptul că s-au aşezat aici, au despărţit în două grupe mari populaţia romanică: una la miazănoapte care cuprinde pe daco-români, care mai apoi a fost împărţită la rându-i în două şi care au fost strămoşii istroromânilor, iar cealaltă spre miazăzi cuprinzând pe macedoromâni care au dat naştere la meglenoromâni.

Părintele Păcurariu spune : „Se petrec două fenomene cu totul deosebite: daco-românii sunt deznaţionalizaţi în sudul Dunării şi asimilează pe slavi în nordul Dunării. Înseamnă că ţinuturile nord dunărene au devenit de acum înainte centru de greutate al romanităţii dunărene.”

Încreştinarea bulgarilor

După ce în secolul VII vin din părţile Volgăi, se aşază în sudul Dunării, popor organizat militar, având o neguţătorie avansată, ei în acest fel organizează pe slavii de aici şi îşi croiesc cetăţi întărite de unde pornesc în cete spre a prăda locuri şi pentru a-şi procura hrana şi celelalte necesare traiului. Ei chiar au pus stăpânire pe unele cetăţi din Dobrogea, spre exemplu Dârstorul. Se vorbeşte despre un han al lui Arpahus care a pus stăpânire pe părţile creştineşti şi române din acele locuri, astfel încât cronica bizantină ne spune „când împăratul Constantin Pogonat află că un popor necurat s-a aşezat în lagărul de dincolo de Dunăre şi pradă locurile de acolo, locuite de creştini, el adună oaste pe uscat şi pe mare şi atacă lagărul lor cel întărit” .

Dar aflăm că este respins acest atac, astfel că A. Isperih îşi stabileşte stăpânirea până în sud, la Varna şi la Munţii Hameus, iar în apus până la râul Ocnast în dreptul gurilor acestuia.

Un lucru demn de luat în seamă este acela că în cele din urmă, ferindu-se de prădăciune, Imperiul Bizantin ar fi dat tribut bulgarilor. Pactul propriu-zis încheindu-se în 679. În conţinutul acestuia avem date cum că ar fi trăit şi populaţie de origine păgână, romanică creştină, în această regiune existând şi unele dovezi arheologice cu privire la credinţa şi manifestarea cultică a acestei populaţii: „în părţile Silistrei s-a aflat o piatră închipuind pe Maica Domnului cu Iisus, necioplită, parcă neterminată, aceasta arată că populaţia creştină trăia fără meşteri, fără ştiinţă, fără episcopi, agăţându-se din toate puterile de credinţă şi biserică” .

Am putea deduce din acest pasaj că populaţia bulgară nu era în întregime creştină, neputându-se identifica în izvoarele de atunci alte obiecte de cult mai bine puse la punct şi care ne-ar putea da informaţii clare despre credinţa şi cultul dezvoltat pe baza acesteia.