Pilda lucrătorilor viei - hermeneutică

1. Introducere:

Pildele şi învăţăturile cuprinse în cele patru Evanghelii, atât prin varietatea ideilor şi subiectelor, cât şi prin forma lor de prezentare şi, mai ales prin adâncimea lor spirituală, fac din Mântuitorul nostru, care a venit pe pământ asumându-şi toate condiţiile umane, cel mai mare şi desăvârşit Învăţător al tuturor vremurilor.

Una din metodele utilizate de Isus pentru a învăţa pe cei din jurul Său, fie că era vorba de mulţimile care-L înconjurau, fie că era vorba de cercul restrâns al ucenicilor, au fost pildele sau parabolele. El a luat exemple din natură cât şi din viaţa de toate zilele pentru a ne prezenta adevăruri spirituale dar şi principii pentru a trăi o viaţă după voia lui Dumnezeu.

Fiecare pildă descoperă elemente de bază ale naturii lui Dumnezeu şi ne arată felul cum lucreză El în viaţa noastră. Cineva, caracterizând parabolele şi minunile Domnului Isus, a spus că „parabolele Sale erau minuni în cuvinte, iar miracolele Sale erau parabole în fapte”. Fiecare pildă are un adevăr central.

Una dintre cele zece pilde pe care le istoriseşte Matei, în evanghelia Sa, este Pilda lucrătorilor viei, o pildă pe care n-o mai găsim în celelalte evanghelii sinoptice. Este o pildă care ilustrează modul în care se poartă Dumnezeu cu slujitorii Săi dar şi modul în care Domnul Isus doreşte ca ei să lucreze pentru El.

2. Contextul rostirii pildei:

Această pildă este legată de capitolul precedent, în legătură cu moştenirea vieţii veşnice, ea este un răspuns la întrebarea pe care o pune Petru Domnului Isus: „Ce răsplată vom avea?”

Dacă Domnul Isus nu ar fi dat răspuns la întrebarea lui Petru, ucenicii ar fi putut rămâne neîncrezători în a-L urma pe El. Apoi ar fi dat ocazia cărturarilor şi fariseilor să se considere singurii merituoşi de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu şi de a beneficia de răsplătirile veşnice. Cărturarii şi fariseii, în mândria lor au considerat că au făcut totul pentru moştenirea Împărăţiei, iar meritele lor sunt aşezate la cea mai înaltă treaptă în faţa lui Dumnezeu. Ei credeau că în timp ce lucrau şi se osteneau, alţii au pierdut timpul. Domnul Isus a zădărnicit acest gând, a dărâmat altarul pe care au adus jertfă eul personal. Domnul Isus a lovit în mândria cărturarilor şi a fariseilor.

Se pare că întrebarea pusă de Petru L-a neliniştit pe Isus, deoarece I-a dat să înţeleagă că până şi cei mai apropiaţi ucenici nădăjduiau într-o răsplată, pe măsura jertfelor aduse. De aceea, îndată după făgăduinţa făcută apostolilor, El rosteşte o parabolă care răspunde indirect la întrebare, arătând în acelaşi timp ce consecinţe poate avea acea aspiraţie necugetată spre o recompensă pe măsura ostenelii depuse.

Întâi de toate, trebuie să ştim că la evrei ziua avea 12 ceasuri şi începea la răsăritul soarelui (primul ceas) până la apusul soarelui (ceasul al 12-lea). În cazul de faţă, ceasul al treilea era cam ora 8-9 dimineaţa.

Pilda se leagă de tabloul precedent atât tematic, cât şi structural. Legătura structurală este dată de conectivul cauzal: „fiindcă” (20:1), cu care este introdusă pilda. Iar legătura tematică este evidentă tocmai pentru că este vorba de o pildă a Împărăţiei Cerurilor, despre care a fost vorba în tabloul precedent. Matei pare să includă această pildă tocmai pentru ca să clarifice afirmaţiile făcute în 19:28-29. În 19:28, ni se spune că ucenicii lui Isus vor şedea pe douăsprezece scaune de domnie ca să judece pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Cei care au primit în toată plinătatea darul şi harul neprihănirii, afirmă apostolul Pavel, lăsând totul şi urmându-L pe Isus Hristos, domnesc în viaţă împreună cu Hristos. Iar propovăduirea lor a rezultat în judecată şi pedeapsă pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, tocmai pentru că Israel a respins chemarea la ospăţul nunţii Fiului de Împărat.