Porunca Iubirii în Opera Sfântului Evanghelist Ioan

Introducere

Încă după multă vreme Evanghelia după Ioan este apreciată de creştini pentru felul deosebit în care Îl descrie pe Iisus. Ioan Îl descrie pe Iisus ca fiind Lumina Lumii, Calea, Adevărul şi Viaţa; Învierea; Vița; Păstorul cel bun şi pâinea Vieţii. Ioan prezintă un material amplu conţinând naraţiuni şi afirmaţii ale Mântuitorului, care nu se găsesc în celelalte evanghelii, şi care cuprinde câteva dintre cele mai îndrăgite relatări din evanghelii, cum ar fi întâlnirea cu femeia la fântână şi învierea lui Lazăr, precum şi unele dintre cele mai familiare cuvinte din Noul Testament, printre care şi impunătoarele afirmaţii: „Eu sunt”. Cu toate acestea, problema privind originea, istoricitatea şi teologia Evangheliei după Ioan a fost multă vreme controversată.

Asemenea celorlalte evanghelii, Evanghelia după Ioan îşi propune să relateze istoria originilor, lucrării, morţii şi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Cu multe aspecte ale Evangheliei după Ioan, structura ei de bază rămâne destul de simplă până în momentul când o supunem unei analize mai profunde. Fără doar şi poate că această complexitate îmbrăcată în simplitate este motivul pentru care în ultimele decenii s-au publicat zeci de studii despre structura Evangheliei după Ioan.

Iubirea în Vechiul Testament

În Vechiul Testament termenul de iubire acoperă realităţi foarte diferite. Noţiunea aceasta poate fi exprimată prin mai multe verbe: ʽaheb, hapes, hasaq, raham şi rasah. Porunca iubirii faţă de aproape (Lev 19,18) îi privea la început doar pe cei din acelaşi neam, dar a fost înţeleasă mai târziu în chip mult mai larg, ajungând să fie extinsă şi asupra tuturor refugiaţilor care sălăşluiau în Israel (Lev 19,34). În mod concret ea nu numai că interzicea să-I faci altcuiva ceea ce nu ţi-ar plăcea să ţi se facă ţie, ci arătă datoria de a-I da aproapelui ajutor la nevoie. Iubirea faţă de Dumnezeu este desemnată prin aceleaşi cuvinte ca şi iubirea faţă de oameni. Ea răspunde iubirii lui Dumnezeu faţă de poporul Său. De aceea, iubirea faţă de Dumnezeu implica în mod obligatoriu slujirea lui Dumnezeu (Dt. 10,12), ca şi datoria de a respecta legământul (Dt.11,13). Întrebuinţarea metaforelor iubirii părinteşti, materne (Îs 49,15) şi dintre soţi (Os. 20) îi conferă o nuanţă de gingăşie care merge totuşi împreună cu idea ca Dumnezeu îl poate pedepsi pe Israel, aşa cum un tată l-ar pedepsi pe fiul său cel nevrednic (Dt 8,5) sau soţul înşelat ar pedepsi-o pe soţia sa adultera (Os 2,4).

Despre iubirea lui Dumnezeu faţă de străini (Dt 10,18), ea ţine de imaginea ASUPRA LUI Dumnezeu, ocrotitor al celor slabi, la fel ca blândeţea lui Yahve faţă de popoarele alungate din ţara lor de baştină. Chiar dacă Dumnezeu îşi iubeşte toate făpturile, Israel este iubit în mod aparte. Iubirea faţă de Dumnezeu este socotită ca fiind mult mai presus decât teama de Dumnezeu.

Iubirea în Noul Testament

Pentru sinoptici iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproape, pe care o propovăduieşte Iisus, rezuma în întregime Lega şi Proorocii. Iubirea faţă de Dumnezeu este absolută (Mt 6,24), iar iubirea faţă de aproape trebuie să meargă până la iubirea faţă de duşmani (Mt 5,44). Mai însemnată este este împăcarea decât aducerea unei jertfe (Mt 5,23).

Dumnezeu ne-a iubit atât de mult (II Ţes 2,16), încât a făcut ca pentru noi să moară Însuşi Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos. Iubirea este esenţa legii (Iac 2,8) şi trebuie să se întindă asupra tuturor şiş a se vădească prin lucrări de milostenie (Iac 2, 1-16).

Atât în Legea Vechiului Testament cât şi în Legea Noului Testament iubirea rămâne porunca de căpetenie dar măsura ei va fi cu totul alta în Legea cea Noua: „Porunca nouă dau vouă: Să vă Iubiţi unul pe altul. Precum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13,34). Astfel măsură Iubirii în creştinism este însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, Hristos înlocuind o măsură omenească a iubirii cu una dumnezeiască.