Predica de pe munte

INTRODUCERE

Fericirile, tema predici. Raportul faţă de legea mozaică.

Conceptul de desăvârşire este reliefat cel mai bine în Evanghelii în cadrul Predicii de pe Munte: prima sorbitură a esenţei creştinismului , care ne arată cel mai bine modalităţile concrete pentru creştini de a înainta către împlinirea vocaţiei lor, asemănarea cu Dumnezeu.

În acest sens, Augustin scria în comentariul său la Predica de pe Munte, că aceasta reprezintă: îndreptarul sau modelul desăvârşit al vieţii creştine, singura cale sigură de a ne apropia de Dumnezeu înaintând în desăvârşire.

De asemenea, literatura ascetică din mediile monastice priveşte conţinutul Predicii de pe Munte ca pe o colecţie de sfaturi pentru desăvârşire, este adevărat, spre deosebire de Augustin, nu pentru masele largi, ci doar pentru elite.

Marii reformatori, în comentariile pe care le-au făcut asupra acestui subiect, vorbesc despre Predica de pe Munte ca fiind: expresia perfectă a desăvârşirii divine care se află la dispoziţia tuturor, ca de altfel, şi teologii protestanţi mai noi, care insistă să interpreteze marile imperative morale ale Predicii de pe Munte ca fiind: principii etice absolute ale Împărăţiei ce au pătruns în miezul istoriei umane.

Predica de pe Munte are o faţă îndreptată spre discipoli şi o alta spre mulţime, de aceea orice exegeză trebuie să ţină seama de acest fapt, încercând să pătrundă nu doar aspectele imediate, exterioare (exoterice), îndreptate spre mulţime, ci mai ales cele mai profunde, interioare (esoterice), îndreptate spre cei care depun un efort de înţelegere mai mare şi-l urmează efectiv pe Hristos.

Căci, deşi era înconjurat de lume la poalele muntelui, Iisus se adreseză mai ales discipolilor care îl înconjurau pe munte.

Iisus deschide cuvântarea sa cu prezentarea a nouă moduri de a ajunge la fericire, şi aici termenul fericire este un alt cuvânt pentru desăvârşire, căci de fiecare dată el asociază fericirea cu practicarea unei virtuţi, a unei căi spre perfecţiune care are ca ţintă asemănarea cu Dumnezeu (fapt ce reiese din expresiile: dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, vederea lui Dumnezeu etc.).

Că Predica de pe Munte, cuvântarea lui Iisus despre fericire dezvăluie calea spre realizarea desăvârşirii, este un lucru de necontestat, pentru că: fericirile dezvăluie scopul ultim al existenţei umane, ţelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire. Această ultimă chemare se adresează fiecăruia personal…

Una din caracteristicile principale ale Fericirilor este în primul rând sensul lor spiritual şi mai puţin moral, în primul rând contemplativ şi apoi activ.

Într-adevar, a fi sărac, blând, îndurător etc., înseamnă mai curând a fi decât a face. Căci, toate Fericirile se referă mai ales la o detaşare de viaţa activă, la o despuiere de lume, pentru a accede la o altă viaţă, la o altă lume.

Şi, chiar atunci când se vorbeşte de a face pace sau dreptate, rezultatul acţiunii este o stare de contemplativitate, care separă de necesitate şi ridică sufletul într-o altă ordine, aceea a libertăţii spiritului.

În structura lor cea mai simplă, Fericirile ni se prezintă apoi, ca un dialog între om şi Dumnezeu, un dialog pe care Hristos îl propune omului sub forma: do ut des; condiţie şi răsplată; ce şi se cere şi ce şi se dă ; dăruire umană şi dar divin.

Dar, în timp ce în primele Fericiri dobândirea darului ceresc se face prin împlinirea stării umane până la perfecţiune, în ultimele Fericiri nu mai este o masură comună între starea omului şi răspunsul divin care este desăvârşirea (cei cu inima curată îl vor vedea pe Dumnezeu).

Aici, se produce o adevarată transmutare, o totala metanoia între starea umană şi harul divin.

Un alt caracter al Fericirilor se referă la structura lor verticală care se prezintă sub forma unei scări, a unei ierarhii, atât a nevoinţei umane, act mai ales a răspunsului, a răsplătirii divine.

Acest fapt a fost remarcat de mai toţi comentatorii Fericirilor şi printre primii de Sf.Grigore de Nyssa.

Apoi, Domnul interpretează în mod autentic câteva din prescripţiile legii mozaice, lege ce avea menirea să conducă pe oameni la desăvârşire, dar datorită exegezei formaliste devenise un obstacol către acest nobil scop, prezentându-ne câteva antiteze ce ating diferite aspecte ale Legii.